18 replies to this topic

[coconat]

De ce se sting luminile în discoteci?
“Ficare epocă a însemnat o luptă împotriva a ceva. Renașterea a luptat pentru restaurarea omului, epoca modernă pentru restarurarea democrației ș.a.m.d. Dar cea mai interesantă este lupta care se duce astazi. Ultima luptă a omenirii, poate pare ciudat, este lupta cu rușinea.
Teoria lui Freud despre complexe, pe care acesta a lansat-o în secolul XIX, a umplut imediat mințile multora, de multe ori fără știrea și fără voia lor. Nu știu în ce măsură a reușit Freud să ne vindece de aceste complexe, cert este că el a reușit să creeze un complex nou cu care a infectat secolul XX – complexul Freud.
În ce constă acest complex al lui Freud? El constă în căutarea și găsirea obsedantă a unor pricini eliberatoare, cum ar veni, a unor “complexe”. Freud n-a făcut decît să preia nevinovata constatare a lui Budha: Viața este suferință, pentru orice suferință există o cauză. Însă Freud merge mai departe, el anexează și cauzele acestei suferințe, din punctul lui de vedere, desigur.
Cauzele suferinței lui Freud sunt puțin neobișnuite, cu toate acestea ele au reușit, în foarte scurt timp, să devină niște cauze comune. Obsesia reușitei în viață pare să fi găsit în vremea noastră o rezolvare atît de simplă: “Perseverează, impune-te! Cum vrei să te respecte alții, dacă tu însuți nu te respecți? Învige-ți timiditatea, cauza tuturor nereușitelor!”
Psihologii moderni oferă o mulțime de metode de a scăpa de timiditate, aceasta a devenit o preocupare centrală a pedagogiei școlare și a familiilor tinere. Totul pentru a scăpa de frustrarea “comunistă”, “medievalistă”, “ortodoxistă”, cum vreți.
Însă a ucide în tine sentimentul rușinii încă nu înseamnă că tu însuți nu vei mai săvârși fapte de rușine. Penibilul rezultă tocmai din seninătatea cu care cineva face lucruri jenante, convins că face ceva bun. Dimpotrivă, noi avem sentimentul rușinii pentru a evita să ne facem de râs în fața celorlalți. Rușinea este chezășia demnității noastre. Este curios cum tânărul “cu tupeu”, care înainte de a se prezenta trebuie să spună o glumă de care râde singur, a înlocuit idealul nobilului tăcut și sobru. Acești bufoni ai vremurilor noastre, tinerii descurcăreți, care vând țigări la bucată sau fac vreo altă afacere micuță, îi fascinează în mod curios pe înghițitorii de seriale ieftine. Ce simpatici sunt ei când nu-și pot aminti cine a scris Faust sau spun că Einstein a scris Sonata lunii! Și știți ce-I face atât de atrăgători? Faptul că nu se rușinează deloc când li se spune că sunt proști.
Eu nu încerc să înlocuiesc acest ideal cu cel creștin, pentru cî vreau să fiu citit până la capat. Dar aș propune să ne plimbăm puțin prin tradițiile marilor culturi, să vedem dacă mai avem vreo legătură cu vreuna dintre ele.
Să încep cu grecii antici, care trezesc de obicei multă admirație chiar și la cei care nu știu nimic despre ei. Să luăm cea mai bună variantă a bărbatului timpurilor noastre: tânăr, cu bani, conduce o afacere personală, unul din cei doi care se întâlnesc în lift în reclamele la crema de ghete și se uită cu invidie la pantofii celuilalt. Unul din cei care, respectând recomandările psihologului său, începe întotdeauna primul vorba.
Acum să ni-l închipuim pe acest bărbat al vremurilor noastre nimerit în grădina lui Pitagora, unde începătorii tac în primii trei ani. Se înțelege că bărbatul nostru, la prima încercare de a se “pune în evidență”, va fi alungat de pitagoreici ca un bădăran.
Să-l ducem, dar, pe acest bărbat la taoiști, poate că acolo îl vor primi. Dar iată că Lao Zi nici măcar nu-și ridică ochii spre vorbăria noului venit, el știe că “tăcând poți spune toate”.
L-am dus pe urmă la Confucius, dar și acesta, văzând cât preț pune acest străin pe luciul pantofilor săi, îi spune : “Înțelept este cel care, fiind îmbrăcat în zdrențe, poate să stea în adunarea celor îmbrăcați în haine scumpe, fără să se rușineze”.
N-am să continui această călătorie, dar vă asigur că bărbatul nostru nu va fi primit în nici una din tradițiile popoarelor lumii. Acest ideal este un produs al secolului nostru, care la noi a ajuns abia de zece ani. Un produs al unui continent lipsit de tradiție, lipsit de religie și de cultură, continentul hamburgerilor.
Reclamele pe care le vedem pe stradă, în ziare și la televizor, toate te îndeamnă să fii primul, să fii cel mai bun. Sigur că îndată apare întrebarea: cum să fie toși “primul”? În tradițiile tuturor popoarelor pentru a deveni cel dintâi e nevoie de multă luptă, trebuie să te umplii de virtuți. Acum însă e mult mai simplu. Vrei să fii primul? Nici o problemă, cumpără bateriile DURACELL și fumează KENT, dar, dacă nu-ți ajung banii, cel puțin uită-te la una din emisiunile PROTV, toate îți vor spune că ești primul!
Nouă , românilor, această psihologie ne este foarte cunoscută de la țigăncile din stradă. Numai acestea, pentru a te capta, încep să-ți “ghicească” tot felul de blonde care se țin de tine, că ai mulți dușmani pe care o să-I înfrângi și că o să-ți vină niște bani din străinătatae. Numai că, dacă refuzi să le dai bani, îndată te umplu de blesteme și afli că, de fapt, ești un prăpădit și că nu te iubește nici o blondă.
Toate aceste laude ale timpului nostru noi le primim numai dacă cumpărăm produsul căruia I se face reclamă: cei care beau bere de cutare sunt grozavi; cei care se bărbieresc cu un anume fel de lame sunt bărbați adevărați ș.a.m.d. Altminteri, noi rămânem aceiași români “neemancipați” care am fost până la instalarea PROTV-ului și până la apariția pe piață a gume “Orbit”. Sigur că este o traumă psihologică foarte puternică.
Esti gras? Bea FANTA și toate fetele se vor îndrăgosti de tine! Ești pipernicit și colegii de clasă îți dau bobârnaci când te văd? Nu-I nimic, dă-te cu afer shave GILLETE “pentru bărbați puternici”! Ești o fire enervantă și de aceea nu ai nici un prieten? Încearcă “sensul adevăratei prietenii” cumpărând un pachet de țigări ROYALE!
Trebuie să înțelegem de unde această luptă cu “timiditatea” și cu reziduurile “comuniste” în noile programe școlare și în tot ce vedem și auzim. Cum altfel s-ar fi putut vinde unei femei normale din România sau din Rusia o grămadă de lucruri inutile, cum ar fi parfumuri și crème scumpe cât o vacă? Sau cum s-ar fi vândut niște hamburgeri din înlocuitori sintetici la prețul pe care poți să-ți cumperi un pui, dacă nu s-ar fi afișat mai înainte panouri pe stradă cu portretul unei tinere femei sub care scrie: “Eu să ma mulțumesc cu puțin?” “Eu să fiu devereme acasă?”
Societatea de astăzi crește o generație de cumpărători: cumpărători de haine, cumpărători de computere, cumpărători de cărți, cumpărători de contraceptive. E nevoie de multă atenție pentru a nu ne transforma într-un robot comercial care cumpără fără discenământ lucruri de care nu are nevoie. Dar mai ales să fim atenți să nu plătim pentru aceste lucruri de nimic cu propriile noastre virtuți, cu propria, adevărata noastră demnitate…………………………………………”
Din “Între Freud și Hristos” de ierom. Savatie Baștovoi, Ed. Marineasa, Timișoara, 2005
Daca va placut va trimit si continuarea!

[SERBAN MARIANA]

as dori si continuarea deoarece mi-a placut
multumesc!

[LUCK33RO]

Lamureste-ne cu luminile din discoteci!!! Eu nu am mai fost de ceva vreme prin discoteci si nu stiam asta. Sa-mi iau ochelarii cu infrarosu?

[coconat]

Pentru a-și vinde marfa, casele de modă și cosmetică au lansat complexul fetei fără prieten. Vârsta de la care o copilă trebuie să simtă acest complex scade în raport cu setea de bani a producătorilor, așa încât, fără exagerare, îl poți găsi și la fetițele de grădiniță, deși, spun unii, într-o formă nevinovată. Aceste mărfuri s-ar fi vândut în proporție mai mică, mă refer în special la lenjeria intimă, ciorapi, bluzițe, fustițe,fiind, clar, niște „unelte de specialitate”, însă, o dată cu lansarea acestui complex al fetei fără prieten, ele se vând bine și în rândurile copilelor care încă mai au de susținut examenul de capacitate.
Deoarece, la această vârstă, e normal ca fetel să nu dispună de bani proprii (deși unele, ce-i drept, îi dobândesc singure, folosind cu îndemânare uneltele pomenite mai sus), s-a inventat un complex și pentru părinții care contribuie cu banii „complexul părinților încuiați la minte”. De obicei, aceștia sunt niște părinți „răi”, care nu-și lasă proprii copii să-și trăiască viața.
Dar cel mai interesant este când vânzătorii de marfuri țin stranii predici religioase. Aceste predici ajung la inima tuturor tinerilor mai degrabă decât cele ale Apostolului Pavel: „Dumnezeu ne-a creat atât de minunați, El ne-a făcut bărbat și femeie și a sădit în noi atracția unora către alții. El ne-a poruncit să ne iubim-Dumnezeu Însuși este Dragoste! Iubiți-vă, dar, cât sunteți tineri, cupărând prezervativele cutare și contraceptivele cutare. Și, ca dragostea voastră să nu se stingă niciodată, cumpără-i iubitei tale această trusă de machiaj i această cutie de ciocolată. Începe chiar acum, tinerețea nu ține veșnic...”
De fapt, lucrurile stau puțin altfel, firea ne-o spune. Deși pofta a biruit și a luat locul minții, totuși ne dăm seama că nu-i chiar bine ceea ce facem. Altfel, de unde panica studentei căreia i s-a spus, pe neprins de veste, că i-au venit părinții și sunt pe coridor, iar în patul ei nestrâns mai este cineva? Dar și mai expresivă este rușinea de a se întâlni fata cu parinții băiatului și invers. Dacă nu-i nimic rău în ceea ce faceți, de ce vă rușinați? Când a fost să se săvârșească păcatul, pofta a alungat rușinea, iar când vine timpul să marturisim, rușinea se îmbățoșează.
Poetul Esop, care nu reprezintă tradiția Biblică, are o fabulă extraordinară despre rușine: Zeus, când făcu oamenii, rândui în fiecare felurite înclinații, dar uită să le dăruie tocmai Rușinea. Și , nemaiavind pe unde să o așeze, îi porunci să intre prin dos. Rușinea se supără și se împotrivi. Dar Zeus își susținu cu tărie porunca și Rușinea zise: „intru prin dos dacă n-o să intre și Eros prin același loc;dacă va intra el, eu voi ieși”. Din această privință, toții desfrânații sunt nerușinați („Zeus și Rușinea”).
Intenționat am pomenit, și acum și mai sus, tradițiile altor popoare și credințe, pentru a nu părea doar un apologet nesuferit al creștinismului. Virtuțile umane au fost și rămân aceleași în toate timpurile și la toate popoarele, ele sunt: modestia, blândețea, înțelepciunea, dragostea.
Ceea ce ne călăuzește spre virtute, ca un fir al Ariadnei, este sentimenul rușinii, care, după părerea Sfinților Părinți, este glasul lui Dumnezeu din noi. Rușinea nu este prezentă la copii, atîta timp cît aceștia se află în starea de inocență fericită, care este dincolo de virtute. Ea apare însă o dată cu primele mișcări spre păcat, când copilul află ce este binele și răul.
Fetița care până mai ieri îți sărea în brațe când te vedea, după ce a văzut un film cu triunghi roșu, roșeste și devine foarte timidă. Această rușine este ceea ce o oprește să ajungă la păcat, o data cu vârsta, numai dacă nu se va potrivi emisiunilor care o îndeamnă să-și „învingă” timiditatea. Acestă rușine ar fi salvat-o și de alte situații jenante și, de ce nu, tragice, redând-o nevătămată viitoarei sale familii, copiilor și soțului. „Rușinea femeii oprește păcatul”, spunea unul din Părinții pustiei.
Rușinea este starea tuturor oamenilor de după cadere. Atunci când noi ne împotrivim rușinii, pentru a săvârși păcatul, noi ne împotrivim glasului lui Dumnezeu, care umbla în răcoarea serii și strigă: Adame, unde ești? (Facere, 3,9)
Noi toți am moștenit această fire, și cei care cred în Dumnezeu și cei care nu cred. Dacă vreți, aceasta este o dovadă că Dumnezeu există, că Biblia este adevărată. Urmăriți aceasta pe tinerii care vin din provincie la studii în orașe. Minunați-vă de timiditatea lor de care râd prezentatorii emisiunilor deșucheate de la TV. Minunați-vă de roșeața din obraji atunci când își cumpără un pachet de țigări într-un bar aglomerat. Minunați-vă de modestia cu care stau pe tușă în discotecile barbare, așteptând să vină un blues ca să-și invite la dans fata de care s-au îndrăgostit.
V-ați întrebat vreodată de ce se sting luminile în discoteci și de ce acești tineri se rușinează să danseze? V-ați întrebat de ce adolescentele se închid în cameră și se învață una pe alta acele mișcări nefirești? V-ați întrebat de ce studentele din anul I nu se dau scoase din cameră atunci când își vopsesc pentru prima oară părul sau își schimbă freza? Poate pentru că sunt încă niște biete copile, care n-ar fi făcut asta niciodată, dacă nu ar fi cerut-o timpul.
Tânărul trăiește numaidecât acest conflict: pe de o parte, toți îi spun că aceasta este bine, pe de alta, el simte o puternică împotrivire în adâncul ființei sale, pe care nu o poate explica. Glasul lăuntric îi spune că e o neghiobie ca o muțime de oameni să se adune într-o hală mare și să se miște unul în fața altuia; pe de altă parte, asta-i provoacă plăcere. Atunci, pentru a le împăca pe amândouă, se sting luminile în discoteci, iar cei începători cu totul se amețesc cu vin ca să alunge senzația penibilă. Rămâne doar plăcerea aceea înfricoșătoare, goală.
Începătorii săvârșesc păcatul cu lumina stinsă. Ei nu numai că se rușinează unul de altul, dar, fără să-nțelegă, se rușinează de blândețea omniprezentă a Ziditorului. Obiceiul de a stinge lumina ni se trage de la Adam, acesta, îndată după săvârșirea păcatului, a fugit să se ascundă la umbra unei tufe din Grădina Raiului. De atunci noi repetăm gestul bietului Adam.
Noaptea se săvârșesc furturile,violurile, e vremea prielnică pentru păcat. Tot noaptea a ieșit și Iuda de la Cina cea de Taină ca să-L vândă pe Iisus, după cum ne descrie Evanghelistul Ioan:Deci, după ce a luat acela bucățica de pâine, a ieșit nuaidecât. Și era noapte. (Ioan, 13,30). Iuda, mergând să-l vândă pe Iisus, ținea în mână bucățica de pâine pe care Acesta i-o intinsese la masă. Ca să înțelegem frumusețea acestui gest, trebuie să știm că în tradiția iudaică gazda îndindea prima bucățică oaspetului celui mai iubit.
Lupta cu rușinea este lupta cu noi înșine. Să nu ne închipuim că dacă rămânem fără un picior sau fără ochi ne numim handicapați, iar dacă lăsăm să ni se distrugă unul din sentimentele de bază ale ființei noastre ne vom numi atlanți. Tot handicapați ne vom numi, dar niște handicapați monstruoși, de care nu va mai vrea nimeni să îngrijească.
Este înfiorător că această luptă cu rușinea le reușește celor care o poartă. Dacă-mi îngăduiți să mă exprim mai exact, celui care o poartă, adică diavolul. Da, este cu putință să învingem rușinea și o dată cu ea orice urmă a chipului lui Dumnezeu care este în noi. E nevoie, ce-i drept, de ceva efort, dar nu e imposibil. Noi avem puterea și libertatea de a ne transforma în niște monștri care își sfârtecă cu răceală propriii copii în numele unei absurde izbăviri de complexe.
Pentru cei care au căpătat obiceiul de a lupta cu rușinea există totuși o posibilitate de a și-l satisface. Luptați cu rușinea pe care o simțim atunci când nu reușim să părem ceea ce am fi vrut în fața celorlalți, aceasta este o rușine păcătoasă, izvorâtă din mândrie. Luptați cu rușinea care ne vine atunci când trebuie să mergem la duhovnic să ne marturisim păcatele de care nu ne-am rușinat când le faceam. Luptați cu rușinea veninoasă care ne sufocă atunci când trebuie să spunem celuilalt: „iartă-mă, n-am avut dreptate”.
În rest, lăsați rușinea să vă șoptească cele ce aveți să faceți, și așa veți scăpa de rușine.
În ceea ce privește complexele, acestea sunt faptele și gândurile tainice care ne cresc pe față și pe ochi, oricât nu ne-am lupta cu ele. Cum vrei să n-ai complexe dacă te masturbezi, te aprinzi de poftă când vorbești cu o fată, ești zgârcit și vrei să pari mai mare decât ești? Lasă-te de acestea și vei scăpa de complexe. Fă faptele luminii, că Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina, pentru că faptele lor erau rele. Că oricine face fapte rele urăște Lumina și nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vadă. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui. (Ioan, 3,19-20)
Să lepădăm dar lucrurile întunericului și să ne îmbrăcăm în armele luminii. Să umblăm cuviincios ca ziua.
E cam greu, ce să faci? Lumea toată se transformă într-o discotecă cosmincă. Luminile sunt stinse. Totul este gata. În întuneric, un glas cunoscut ne strigă pe nume.

[LUCK33RO]

Semnat: Razboinucul Luminii !
Educatia este cea mai importanta...in lipsa ei ne salveaza biserica!

[coconat]

LUCK33RO, la Apr 21 2007, 10:29 PM, a spus:

Semnat: Razboinucul Luminii !
Educatia este cea mai importanta...in lipsa ei ne salveaza biserica!

nu prea inteleg ce ai vrut sa spui cu asta? adica daca nu-i educatie si nu-i nici biserica, nimic nu se poate face? dar vroiam un comentariu, in sensul daca este bun textul? cum e scris, s.a.m.d. daca vrei mai sunt si altele de genul, "don Huani si cicioline" sau "de cate feluri este abstinenta?" sau "ce mi-a placut sa intelg din filmul pacientul englez?" Alege! Daca nu am inchis topicul? Era vorba de frumusetea textului, daca e interesant pt lectura!

[cristina5859]

Foarte interesant in opinia mea!! Un text care scoate in evidenta multe lucruri perfect adevarate !!

[coconat]

Ma bucur! Poate va mai trimit week-end-ul urmator un alt text, asa pt un alt gen de lectura. Ca in timpul saptamanii, evident, ma ocup cu contabiliatatea! Toate cele bune!

[cristina5859]

Astept textul !!!

[LUCK33RO]

In lipsa educatiei si a bisericii nu mai exista repere morale (decat cele coercitive, dar acelea nu sunt morale)! In lipsa constiintei devenim animale ceea ce am fost la inceputuri! Civilizatia dispare si ramane legea junglei! Cam asta e societatea noastra acum ... :biggrin:
Mai bine ne spui din ce secta face parte autorul textului tau.

[coconat]

Nu este din nici o secta. Nu as posta aici prostii de pe la nu stiu ce secte! Nu sunt de acord cu nici o secta! Este calugar ortodox. Uite ca sa stiti cate ceva despre identitatea lui:

Ieromonahul Savatie, pe numele sãu de mirean Stefan Bastovoi, s-a nãscut în 1976, la Chisinãu, în familia unui profesor de filozofie, propagandist al ateismului stiintific. Pânã la cãlugãrie, a fost ancorat în conceptiile tatãlui sãu.
A absolvit Liceul de Artã "Octav Bãncilã" din Iasi.
Când era în clasa a XII-a a scris "Un diazepam pentru dumnezeu", care l-a consacrat ca poet.
Ulterior, a obtinut premiile revistelor: Convorbiri Literare, Timpul, Dacia Literarã.
Debuteaza, la 20 de ani, cu o carte exceptionala, "Elefantul promis" (Editura "Arc", Chisinau, 1996), dupa care urmeaza "Cartea Razboiului" (Editura "Marineasa", Timisoara, 1997) si "Pestele pescar (o poveste)" (Editura "Marineasa", 1998), volume de poezie cu care cistiga numeroase premii literare nationale si internationale
Este mentionat în O istorie deschisa a istoriei literaturii din Basarabia de Mihai Cimpoi si în Postmodernismul Romanesc de Mircea Cãrtãrescu, ca si în alte volume de criticã si de istorie literarã. In anii 1996-1998 a fost student la Facultatea de Filozofie a Universitãtii De Vest din Timisoara, pe care a abandonat-o.
Din 1996 este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.

In 1999 a fost tuns în monahism, primind numele Savatie. La 28 octombrie 2000, a fost hirotonit ierodiacon, iar pe 4 august 2002, ieromonah. Vietuieste la Mãnãstirea «Nasterea Domnului» din eparhia Edinet si Briceni, în Republica Moldova. Detine in prezent functia de consilier cultural al arhiepiscopiei Tomisului.

[coconat]

Prima dragoste

Ce bine că ești, ce mirare că sunt…, scria delicatul, regretatul Nichita Stănescu. Aceasta cred că este una din cele mai frumoase și mai adânci declarații de dragoste, pentru că în ea, cu discreție dumnezeiască, asistă Însuși Dumnezeu, izvorul mirării nesfârșite. Ce mirare că sunt, ce mirare că ești... Ce bine că suntem!

Această mirare o simte tânărul care pășește printre lucruri, atent să nu se rănească. Această mirare este prilej de bucurie și de durere, ea ne unește sau ne înstrăinează.

Tânărul își rotește capul în mijlocul lucrurilor, împins afară din copilărie ca un soldat fricos la prima lui săritură cu parașuta. Tânărul se lovește cu neîndemânare de lucruri, lucrurile îl lovesc în mișcarea lor haotică, tânărul își ascunde durerea, privind cu un zâmbet stânjenitor pe străinii din jur.

Printre aceste lucruri îngrozitoare și reci, care se mișcă în scripetele unui timp dezveșnicit, tânărului îi apare chipul minunat al celuilalt, chipul minunat al femeii: “Ce bine că ești, ce mirare că sunt”…

Această pășire printre lucruri coincide cu înstrăinarea de părinți, atunci când tânărul pleacă într-un alt oraș la studii. E vremea pe care o așteaptă fiecare, vremea aventurii și a lucrurilor noi, vremea maturizării. Este vremea împărțirii vieții noastre în două, este, dacă vreți, o nouă viață, o naștere pe care ne-o asistăm cu sufletul la gură. Este vremea noilor prietenii, iar pentru mulți a primelor prietenii adevărate. Este vremea despre care ni s-au povestit atâtea lucruri curioase de către cunoscuții noștri mai mari.

Prima zi de școală, noii profesori, noii colegi, privirile flămânde care caută pe colega sau colegul visurilor de acasă, de care demult aștepți să te îndrăgostești. “Balul Bobocilor” - discuții, pregătiri, prognoze. Așteptare.

O! Tânăra singură într-o cameră de cămin, aplecată de-asupra chiuvetei pline cu vase nespălate, își smulge, pătrunsă de invidie, sprâncenele. De-asupra patului are un poster cu Brad Pitt, o foaie pe care scrie: “Dacă poți cu adevărat, vreau!” Pe raftul de fier, printre cursurile xeroxate, reviste cu bărbați și femei despre a căror viață nu știe nimic. Lumina pătrunde printre hainele puse la uscat și borcanele cu mâncare de acasă, căzând pe paturile în care s-a săvârșit păcatul. Ce nou e acest fel de singurătate!

Tânăra aceasta încă trăiește în lumea filmelor americane, în lumea posterelor și a reclamelor Pro TV. Ea are haine corespunzătoare, freză și pantofi. Știe chiar și expresii americane pe care le folosește în vorbire. Nu are doar prieten, de fapt, are unul care se ține de capul ei, dar nu e de ea.

Și el e un băiat bun, știe să stea în lotus și ridică piciorul până de-asupra capului. E puțin dur, deși încă nu s-a bătut niciodată. Are brichetă “Zippo”…

Cam acesta este “bagajul” cu care pășește tânărul contemporan în viața sentimentală. Acești tineri se vor mai urmări o vreme pe terasă, la o cafea cu țigări scumpe, cumpărate la bucată, sau poate se vor îmbrățișa fără nici o rușine la prima discotecă, sau la primul “chef”.

Drama tinerilor moderni e mai mare decât cea a predecesorilor. Cred că nu a existat nici un timp în istorie în care dragostea dintre două persoane să fie atât de golită de poezie. Nu vreau să vorbesc de virtuțile creștine ale castității sau măcar abstinenței, ci chiar și de acea poezie a grecilor sau romanilor păgâni, care până nu demult a inspirat sentimente de admirație față de femeie, au pus-o pe un piedestal, fie și vremelnic, dar oricum mai vrednic decât situația jalnică în care se află femeia vremurilor noastre.

Astăzi au devenit o rușine declarațiile de dragoste, ele sunt considerate un preludiu de prisos și banal, pe care le mai auzim doar în comediile proaste cu râsete în fundal. Idealurile noastre sunt motocicliștii grăbiți din filmele americane și fetele cu cizme lungi, care se dau în timpul cât se umple rezervorul cu benzină. Noi aplicăm în viața noastră fanteziile unor regizori bolnavi despre vizitatori de pe alte planete și timpuri, care seduc prin răceala lor.

Mai bine ar fi fost ca tinerii să se abțină de la aceste împreunările animalice, dar să nu renunțe la vorbele de dragoste. Vorbele de dragoste sunt cele care ne unesc cu adevărat, care ne sustrag timpului și morții, sunt cele care ne fac, treptat, din animale oameni. Ele nu sunt acele vorbe dezmățate pe care și le spun amanții din filmele de duzină, ele sunt mai degrabă o bucurie pe care o trăiești în prezența celuilalt. Arată-i celuilalt că prezența lui te face bucuros și treci împreună cu el în barca inocentă a unei declarații de felul celei stănesciene din apele timpului în oceanul veșniciei. “Ce bine că ești, ce mirare că sunt”.

Nu trebuie numaidecât să-i spui că are ochii cei mai frumoși, ca să ajungi până la urmă să o dezmembrezi bucată cu bucată cu laudele tale. Suntem frumoși pentru că așa ne-a făcut Dumnezeu, Lui i se cuvine lauda. Sf. Ciprian de Cartagina spunea: Dacă ai și avea vreun motiv ca să te lauzi cu trupul tău, ar fi numai atunci când este sfârtecat pentru Hristos. Mai în scurt, alungă pofta din inima ta și orice cuvânt pe care îl vei rosti va fi un cuvânt de dragoste, pentru că cel stăpânit de poftă laudă fără noimă și nu merită luat în seamă. Când ești cuprins de poftă însă, mai bine taci, ca vorbele tale să nu sune ca râgâitura unui bețiv și să strici totul.

Nu poți impune tânărului să renunțe la distracțiile caracteristice acestei vârste și să citească Sf. Părinți, cu toate că aceste cărți ale Sf. Părinți sunt pline de energie creatoare și dinamism, sunt niște cărți în excelență pentru tineri. Dar cel mult s-ar putea renunța, în prima etapă, la bădărănia care irumpe din televizoare și din cântecele la modă. Renunțați la idealul super-manului cu mască de care se îndrăgostește un foto model care știe să bată cu picioarele. Asta nu pentru a vă restrânge relațiile dintre voi, ci pentru a vă păstra împreună, pentru a evita despărțirea dureroasă.

Citiți mai bine versurile poeților buni, pe care poporul nostru îi are din belșug: Eminescu, Stănescu, Bacovia, Blaga. Ele vă vor învăța să meditați asupra acestei întâmplări simple, cum o numește Blaga. Cu ei veți călători până la marginile timpului și ale morții, pentru că adevărații poeți din totdeauna au pus sentimentele erotice în vecinătatea morții care ne paște pe toți, ceea ce critica literară va denumi poezie eroto-tanatică, ca și aceste versuri de Bacovia:

Sunt câțiva morți în oraș, iubito,

Chiar pentru asta am venit să-ți spun

Pe catafalc, de căldură-n oraș

Încet cadavrele se descompun.

Cei vii se mișcă și ei descompuși

Pe lutul de căldură asudat.

Sunt câțiva morți în oraș, iubito,

Și azi chiar sânul tău e mai lăsat...

Dragostea este sentimentul suprem și de aceea trebuie să se întemeieze și să se alimenteze din cugetări adânci, vrednice de rodul pe care îl hrănesc. Aceste teme fundamentale sunt: moartea, viața, timpul, veșnicia, dincolo de care, învăluit în dragoste, petrece Dumnezeu. Tânărul preocupat de astfel de gânduri va renunța ușor la răceala arogantă a eroilor de televiziune, preferând smerenia și blândețea oamenilor cu adevărat puternici, care-și revarsă dragostea lor din belșug, pentru că o au.

Noi suntem oameni, oameni care tânjesc după o vorbă de alint, după un cuvânt de mângâiere care să ne smulgă singurătății, oricât de mult nu am lupta pentru a părea mai duri, mai “alt fel”. Pentru că toți suntem fii ai Celui Preaînalt, Psalm 81, 6 făpturi atât de minunate. Psalm 138, 14

Tinerii au fugit din Biserică pentru a-și trăi o închipuită libertate, dar au sfârșit prin a se înjuga la carul greu al singurătății, geloziei ucigătoare și a despărțirilor care rănesc pe viață. S-au dus să învețe despre dragoste, plecând de la Cel Care este Dragostea. Cel Care a zidit urechea oare nu aude? Cel Care a făcut ochiul oare nu va vedea? îi întreabă pe unii ca aceștia proorocul David. Psalm 93, 9 Oare Cel care este Dragostea nu știe să vă învețe să iubiți?

Nicăieri femeia nu e mai înălțată decât în Biserică, ea e iubită de bărbatul său așa cum Hristos a iubit Biserica, Efeseni 5, 25 adică până la jertfire de sine. Ea este icoana vie a lui Dumnezeu. De aceea mi se par extraordinare cuvintele unui preot român contemporan care, adresându-se tânărului creștin, îl atenționează cu blândețe: “Fiule, ia aminte, atunci când vei vrea să dai alesei tale primul sărut, să te gândești că trebuie să săruți o icoană a lui Dumnezeu”. Nimeni încă nu a filmat un astfel de sărut, pentru a-l expune pe ecranele televizoarelor.

Marcel Maureau, un scriitor francez contemporan, notează cu tristețe în unul din jurnalele sale (Discurs contra piedicilor) că a-ți săruta iubita în public înseamnă a o împărți cu ceilalți. Fericiți cei care au devenit singurii iubiți ai femeilor lor.

Dincolo de aceasta, există singurătatea și moartea, bătrânețea și despărțirea. Atunci, târziu, când numai amintirile mai rămân, perechilor de azi, care s-au cunoscut în luminile otrăvitoare ale stroboscoapelor, care și-au rostit replicile tăioase și arogante la un telefon public, nu vor putea rosti aceste versuri de Blaga:

Ne-om aminti cândva, târziu

De-această întâmplare simplă,

De-această bancă unde stăm

Tâmplă fierbinte lângă tâmplă…

Cel mult, poate această poezie englezească, pe care o citez din memorie, o poezie pe care multe dintre femeile care și-au ratat prima dragoste o trăiesc, au trăit-o și, cu durere o spun, o vor trăi:

Să presupunem un oraș.

În acest oraș să presupunem o casă.

În această casă să presupunem o cameră,

iar în această cameră să presupunem pe cineva

stând în întuneric,

stând și plângând

după cineva care tocmai a ieșit și a stins lumina,

uitând că ea este acolo.*



* Îmi cer iertare de la cititori că nu-i pot oferi numele autorului, pentru că eu nu mai citesc poezie. Știu numai că este o carte albă, un alb murdar, întitulată cel mai probabil Trei poeți englezi contemporani, tradusă în mod sigur de Mircea Ivănescu.

Pentru cei care vor să citească, poezia lui Blaga se numește Risipei se dedă florarul..., iar a lui Bacovia, Cuptor.

[LUCK33RO]

Deci e secta ortodoxa... :) glumesc desigur

Aceasta postare a fost editata de LUCK33RO: 23 April 2007 - 12:59 PM

[coconat]

"Dar haideti sa va mai spun inca un lucru.
Oamenii tin foarte mult la o parere buna despre ei, la o diplomatie, dar eu cateodata carpesc niste lucruri care strica parerea buna despre mine. Sunt parinti pe care eu ii iubesc foarte tare, dar uneori ceea ce spun ei e inteles foarte ciudat si provoaca adevarate drame. Este si cazul parintelui Serafim Rose, care nu zic ca n-a avut o importanta mare chiar in primii mei pasi cand i-am citit „Ortodoxia si religia viitorului“ si care mi-a folosit foarte mult, am zis:
„Mai, ce interesant si ortodocsii citesc carti, ce destept e calugarul asta”.
Dar va mai spun ca, intr-un fel este lupta acolo, in Statele Unite, in alt fel este la noi, si trebuie sa fim foarte atenti.
Pornirea asta cu sectele si cu toate celelalte este o alergare in afara. Mergeti la toti batranii sfinti care nu sunt apostati deloc si care niciodata n-o sa va indemne: mergeti si va bateti cu sectantii, ci: fratele meu, au fost si sunt. Spune Apostolul Pavel ca ereziile trebuie sa fie ca sa se cearna credinta si ca sa se arate cei credinciosi, de ce vrem noi sa schimbam Scriptura, de ce vrem noi sa facem un crestinism asa cum il vrem noi? Noi avem in noi duh de cuceritori, de cotropitori, noi suntem cruciati, noi am pornit cu sabia crestinismului sa-i facem pe toti crestini! Il chemi tu? Ce vrei sa-i oferi omului pe care-l convertesti? Ce vrei sa-i spui? Sa fie tot timpul iritat?Tot timpul sa strige ca traim intr-un timp grozav in care ne-am prapadit toti? Ce facem? Ce facem? Timpul ii asa cum ii, si ca dansul suntem noi. Si timpul ii asa de cand a cazut lumea, de cand a cazut Adam, de atunci e pacatul si au fost grozavenii de pacate. Daca ne uitam la evrei cum traiau, ce faceau… Le-a trimis Dumnezeu potop, le-a trimis foc… Asa-i lumea de la inceput. Sa stiti ca pentru noi nu exista istorie in felul asta, noi suntem contemporani si cu Iov, si cu Lot, si cu Iosif, si cu Adam. Noi suntem chiar Adam. Si atunci, a spune ca timpul nostru e cel mai rau inseamna a lovi in doctrina despre timp a crestinismului, a Bisericii noastre! Suntem apostati cand invatam astfel! Lovim, stricam tot! Cand spunem ca am nimerit intr-un timp vitreg, lovim in Hristos, pentru ca El a spus ca e cu noi pana la sfarsitul timpurilor. Sfantul Paisie Aghioritul ce spune? Multi sfinti, multi parinti ar fi vrut sa traiasca in timpul nostru ca sa se nevoiasca! Dar noua ni se par timpurile noastre cele mai rele. Sunt cele mai bune timpuri! Asta este crestinismul! Cum s-ar fi bucurat Apostolul Pavel pururea? Cum ne-ar fi indemnat pe noi sa ne bucuram pururea, daca noi stam tot timpul sa strigam asa: „S-a terminat lumea!”? Inchipuiti-va ce ar fi fost crestinismul astazi. Noi avem pacea, vine Hristos si spune: „Pacea Mea o las voua. Nu precum va da lumea va dau Eu”. Ne-a dat pacea Lui, Hristos, ne-a dat blandetea Lui! Dar parca blandetea se supara? Parca blandetea se nelinisteste? Parca cel ce crede in Dumnezeu, nu crede ca si El asista si vede toate astea, nu crede ca El Se indurereaza mai mult decat fiecare dintre noi pentru intreaga lume? Nu crede ca El a murit pentru a o imbunatati? Deci, asta este credinta, asta e nadejdea, ca Dumnezeu este in lume si impacarea dureroasa ca, totusi, raul nu va dainui pana cand va dainui Hristos. Iar noi, cu puterile noastre, nu-l vom putea inlatura. Aceasta este si drama, si suferinta, dar si nadejdea noastra!
Spunea Sfantul Efrem Sirul asa un cuvant, care-i va soca pe toti care sunt adepti ai unor astfel de atitudini: „Smerenia, spunea el, nu se impotriveste, nu se cearta si chiar pe chestiunile de credinta nu se tulbura, ci spune: daca e adevarat, bine este, iar daca nu este adevarat spune: tu stii”. Deci, daca nu-ti poti pastra calmul, nu intra in conflict, daca poti, intra, explica, fii foarte obiectiv, dar dobandeste mai intai pacea.

[ahava]

Iti multumesc coconat pentru postarile tale in care eu indraznesc sa vad raspunsuri la multe intrebari, care desi nu au fost postate agresiv, ceva in genul "ajutooor urgent ... " , cred ca rascolesc sufletele multora dintre noi ...dar cuprinsi fiind de stressul zilnic, de responsabilitati, le-am uitat, le-am inabusit sau pur si simplu nu ne dam seama sau nu recunoastem ca avem nevoie si de asta si mai ales nu ne dam seama de "urgenta" lor...

[coconat]

Cum ne uităm la homosexuali

Discuțiile despre homosexuali și perverși în general atrag tot mai multă atenție. Preferințele sexuale au început să facă parte din portretul social al unui individ, ca și naționalitatea, religia sau apartenența politică. Homosexualii se prezintă ca și grup social: își cer drepturi și își promovează concepțiile prin activitățile pe care le întreprind, fie că sînt publicații tipărite, marșuri de stradă sau concerte cărora le dau caracter social, cultural sau politic. Reacțiile față de aceste acțiuni și cerințe ale minorităților sexuale în diferite state sînt împărțite, unii le susțin, alții le condamnă.

Biserica s-a văzut și ea pusă în situația de a da o replică acestei probleme. Nu este vorba de o reacție morală, care este de la sine înțeleasă și general cunoscută, ci o reacție mai degrabă politică, socială. Această necesitate s-a simțit și mai stringent la noi odată cu intenția Guvernului de a adopta legea privind statutul homosexualilor în România.

Dincolo de glasul oficial al Bisericii, dintotdeauna au existat voci separate care au vorbit într-un fel sau altul. Nu ne interesează cei care fac apologia homosexualității, încercînd să demonstreze teologic nevinovăția și firescul relațiilor homosexuale. O astfel de discuție este cu totul deplasată și nu merită osteneala. Atitudinea Bisericii față de astfel de pledoarii este îndeobște cunoscută, de aceea nu o voi relua aici.

Cuvîntul nostru îi privește mai întîi pe credincioșii care recunosc că homosexualitatea este un lucru anormal, dar în același timp cad în extrema de a elimina șansele de recuperare ale celor stăpîniți de această patimă, astfel încît le refuză pocăința.

Cîțiva ani în urmă revista ,Scara" publica un articol îndreptat împotriva homosexualilor care încerca să readucă în actualitate metodele de "combatere" a homosexualității din Levitic (adică omorîrea cu pietre) și cele de pe vremea lui Vasile Lupu, care mai prevedeau și arderea cadavrelor celor uciși. Considerînd că această atitudine nu este una ortodoxă, m-am hotărît să scriu un cuvînt de apărare nu a homosexualității, ci a oamenilor care, cu voie sau fără voie, au căzut în această ispită, iar acum, în loc de o mînă întinsă primesc o piatră.

Dar pentru a avea o atitudine corectă, mai bine zis, duhovnicească față de condiția homosexualilor, și a oricărui om în general, trebuie mai întîi să încercăm a-i înțelege, cu alte cuvinte, să-i cunoaștem.

Ce este homosexualitatea: este o boală la fel ca și cancerul, după cum susțin unele școli de medicină, sau este doar o preferință sexuală? Este homosexualitatea o anomalie care se moștenește genetic și dacă da, se poate lupta împotriva acestei moșteniri? Sau homosexualitatea este produsul educației sau a accidentelor psihice și emoționale prin care cineva trece la un moment dat al vieții sale? Acestea sînt doar cîteva întrebări care își cer răspunsul înainte de a condamna un homosexual.

Mi-aduc aminte că în una dintre cărțile lui Freud sînt date niște scrisori cu conținut similar. O mamă îl întreabă ce să facă cu fiul ei homosexual. Freud o consolează foarte sec, zicîndu-i că homosexualitatea, de fapt, nu este o anormalitate, că este doar o preferință sexuală. Ca să fie mai convingător, amintește și cîțiva homosexuali celebri, cum ar fi Platon, Michelangelo. Într-un cuvînt, Freud evită să catalogheze homosexualitatea drept boală.

Și eu cred că homosexualitatea nu poate fi moștenită. În schimb, s-ar putea transmite înclinația spre perversiuni în general. Există spirite atrase de varietate, de anormal, cum sînt, de exemplu, artiștii. Eu, care am trăit printre artiști, pot spune cu certitudine că există în această categorie de oameni o chemare irezistibilă spre tot ce este necunoscut, neexplorat, spre tot ce poate "lărgi" limitele acestei vieți, limitele firii. Și cred că nu întîmplător acești oameni au practicat întotdeauna o sexualitate deformată. Mai toate numele mari ale artei și literaturii moderne au fost fie homosexuali, fie pedofili, zoofili, fie toate acestea la un loc. Acești oameni nici cu femeile nu pot avea relații normale, ci practică cele mai ciudate perversiuni. Oamenii perverși, chiar dacă nu sînt niște artiști în sensul tehnic al cuvîntului, au această sensibilitate "artistică" care, mi se pare mie, nu diferă prea mult de fondul psihic al marilor genii.

Este esențial a ști că homosexualitatea nu este o boală care poate fi moștenită genetic. Zic asta, pentru că am primit scrisorile unui tînăr măcinat sufletește de această ispită, deși curat cu trupul, pe care părintele său duhovnic la trimis la psihiatru. În acest fel, preotul sporește drama acelui tînăr, aruncîndu-l nu doar în brațele necruțătoare ale deznădejdii, ci și în brațele unor oameni total inapți în fața unei chestiuni duhovnicești atît de delicate. Ipoteza aceasta, pe care Părinții Pustiei au rezolvat-o demult, a fost confirmată și științific de medicina modernă. O experiență făcută asupra gemenilor monozigoți, adică născuți din aceeași celulă, a arătat că, în cazul în care unul din ei este homosexual, celălalt nu este obligatoriu să fie. Același lucru s-a constatat și în cazul alcoolicilor, ceea ce nu se poate spune de celelalte boli, cum ar fi cancerul sau ulcerul, pe care, în cazul în care îl are unul dintre gemenii monozigoți, obligatoriu îl va avea și celălalt.

Deci, ceea ce s-ar putea moșteni nu este neapărat homosexualitatea, pedofilia sau zoofilia, ci înclinația spre perversiuni, varietate și nesațiu sexual. Se pare că acești oameni devin stăpîniți de ceea ce le iese mai întîi în cale. Dacă prima experiență sexuală a fost cu un băiat, el rămîne marcat pe viață de ea, devine homosexual. La fel dacă este cu un copil sau animal. Aceasta nu-i împiedică să aibă relații cu femei, ei devin ceea ce se cheamă heterosexuali, dar vor tînji după vraja senzației pe care au simțit-o în prima lor experiență sexuală, chiar dacă nu vor mai reveni niciodată la ea.

Obiect sexual poate deveni tot ceea ce îți procură plăcere sexuală. Există atîta lume care se mulțumește cu păpuși gonflabile și vibratoare, și nu doar că se mulțumește, ci le preferă relațiilor sexuale normale. De aceea, sînt foarte periculoase toată literatura și fotografiile care se răspîndesc acum peste tot. Sînt convins că, din cauza invaziei acestor reviste, un număr catastrofal de mare de părinți au copii homosexuali, fără să o știe. Oricine poate deveni și homosexual, și pedofil, și zoofil. Plăcerea este oarbă și se hrănește din orice.

Cred că toți oamenii sînt potențiali homosexuali, zoofili sau pedofili, dar nu bolnavi în sensul pe care îl invocă unii medici. Cred că aceste înclinații nefirești pot fi cel mult înăbușite prin asceză, dar niciodată dezrădăcinate total, pentru că ele caracterizează firea noastră. În aceasta însă constă grandoarea luptei creștine împotriva păcatului, anume că păcatul este propriu firii noastre căzute, dar noi găsim puteri să ne ridicăm deasupra firii.

Parcă a te lăsa de relațiile normale cu o femeie, așa cum fac călugării, e mai ușor decît a-ți înfrîna pornirile homosexuale? Oare nu depășesc călugării cu grație această "boală" genetică cu care ne naștem toți?

Există, desigur, și bolnavi homosexuali dintre debilii mintali, așa cum sînt și cei care își mănîncă excrementele sau cei cărora le place să omoare animale. Aceștia însă sînt în proporție mică și, oricum, nu ei sînt cei care organizează marșurile și paradele de homosexuali din vestitele orașe occidentale, dar, mai nou și de la noi.

De exemplu, în mentalitatea fostelor țări sovietice, mulți din cei care au avut relații homosexuale nu sînt catalogați ca atare. Toate bancurile despre armeni sînt bancuri pentru homosexuali, și totuși, armenii sînt un popor destul de simpatizat în tot imperiul, cu toate că poate nicăieri în lume homosexualii nu sînt mai urîți decît în fosta URSS. Paradoxul se explică prin faptul că, în mentalitatea celor din această parte a lumii, homosexual este doar cel pasiv. De altfel, acesta este cel mai rușinos lucru care i se poate întîmpla unui "bărbat", să fie siluit, ceea ce se întîmplă în pușcării. Zic "bărbat" în ghilimele, pentru că unul ca acesta nu va mai fi considerat niciodată bărbat, cu unul ca acesta nimeni nu are voie să dea mîna, nici să mănînce, nici să bea din același pahar, că se "spurcă". Așa că, sînt zeci de milioane de bărbați care văd în aceasta o simplă "feminizare" a unui bărbat slab.

Sfinții Părinți cred că diavolul pur și simplu ispitește pe fiecare cu ceea ce are la îndemînă. De aceea homosexualitatea apare ca patimă, nu ca alternativă, în comunitățile de bărbați: pușcării, armată sau chiar mănăstiri. De exemplu, Sfîntul Vasile cel Mare în Regulile sale nu recomandă ca frații să-și strîngă mîinile cînd se salută, iar Avva Ioan Colov zicea că monahul care a mîncat pe săturate și a vorbit cu copil, a și curvit cu el. Asta nu pentru că ei ar fi homosexuali, ci tocmai pentru că diavolul poate trezi această patimă chiar și în cei care niciodată nu au simțit-o și au avut oroare de ea. Pe Sfîntul Munte Athos, unde nu există femei, pînă azi este interzisă intrarea copiilor. Sfîntul Nil Athonitul compară intrarea unui tînăr imberb în obște cu un jăratec căzut pe o rochie nouă. Totuși, chiar și aceste precauții împotriva tinerilor nu ne pot face să credem că tot Athosul era plin de homosexuali, ci doar confirmă ipoteza că patima își face obiect sexual din ceea ce are la îndemînă.

Prin urmare, cei care cunosc ascetica ortodoxă și au ajuns la niște măsuri duhovnicești, știu că nu există om care să nu aibă "accese" de homosexualitate, pedofilie sau orice altceva. Asta nu pentru că el ar căuta aceasta, ci pentru că diavolul ispitește cu absolut orice pe cel care duce lupta castității pentru Hristos. Sfîntul Isaac Sirul spunea că dacă cineva spune că nu are gînduri întinate, înseamnă că săvîrșește păcatul cu fapta. Este altceva dacă omul, din cauza grosolăniei patimilor sale, nu-și vede aceste porniri josnice, pe care și le imputau pînă și cei mai străluciți asceți ai creștinătății. Dacă am fi curați cu adevărat, am vedea că nu sîntem feriți nici noi de ele.

Se știe că homosexualii sînt de două feluri: pasivi și activi. Care e diferența dintre ei? Se pare că homosexuali pasivi sînt numai impotenții, acesta e și motivul pentru care nu se culcă cu femei. Chiar am dat cîndva, din întîmplare, peste un anunț într-un ziar din Chișinău: "Bărbat plăcut la înfățișare, 40 de ani, caut prietenia unui bărbat în vederea relațiilor sexuale. Sînt pasiv, impotent total". Acest "impotent total" se pare că este un calificativ pentru homosexualul pasiv. Consider plauzibilă această ipoteză, pentru că, de regulă, perechile de homosexuali sînt și una și alta amîndoi, adică și pasivi și activi. Nu este adevărat că homosexualii căsătoriți nu îndeplinesc și rolul femeii în relațiile lor cu bărbații. Aceasta o știu din mărturia personală a unui homosexual căsătorit cu o femeie care păcătuia cu bărbați activi.

Cei mai mulți homosexuali cred că sînt oamenii care caută să-și depășească limitele, care nu sînt de acord cu realitatea în care trăiesc. Plictisiți de relațiile sexuale firești, acești oameni intuiesc că firea noastră trebuie să aibă vreo spărtură în afară, dar ei nu au avut descoperirea Dumnezeirii, ei nu știu că adevărata depășire a firii se împlinește nu prin simpla evadare din normalitate, ci prin îmbrățișarea unor realități mai mărețe decît noi înșine, eliberatoare, veșnice.

Homosexualii, ca și ucigașii, simt plăcerea monstruoasă a înfruntării lui Dumnezeu, a înfruntării Limitei. Sfîntul Efrem Sirul crede că anume această plăcere a simțit-o Eva cînd a încălcat porunca. Aceasta este alternativa demonică a trăirii harice. Dacă Dumnezeu nu i-ar fi lăsat diavolului și puterea de a imita trăirea harică, mîntuirea ar fi fost pur și simplu o fatalitate. Omul nu poate trăi fără plăcere, de aceea trebuie să știm că și păcatul, mai ales păcatele grozave, procură o stare nefirească ca și beția și drogurile. Asceții, pentru a ajunge la bucuria harică, rabdă multă durere. Așa și păcătoșii rabdă foarte multă suferință pentru a simți bucuria contrafăcută pe care o împrăștie diavolul.

Sînt convins că marea majoritate a acestor oameni, dacă s-ar încredința că asceza le poate aduce o stare infinit mai înălțătoare decît păcatul, ar îmbrățișa asceza. Hristos, Care știe firea noastră, anume așa îi seduce pe marii păcătoși: "Acolo unde s-a înmulțit păcatul, va prisosi harul", zice Apostolul Pavel. De aceea, noi nu ne mirăm că Maria Egipteanca, prostituata nesăbuită de altă dată, a fugit în pustie de îndată ce s-a atins harul de inima ei. Ea avea termen de comparație, ea știa ce înseamnă plăcerea, și cînd a simțit această plăcere nouă a harului a fugit în pustietăți, de frică să n-o piardă. Așa cum cel ce a găsit o comoară într-o țarină vinde tot și cumpără țarina aceea, așa păcătosul care simte măcar o dată harul, leapădă ca pe niște haine asudate plăcerile lui de mai înainte.

Homosexualitatea este un exces ca și drogurile, ca și plăcerea de a ucide, ca și moda, ca și beția. Toate sînt anormale, toate sînt păcate, toate îndepărtează de Dumnezeu și de bunul mers al lucrurilor. Ca să-i înțelegem pe homosexuali trebuie să-i privim anume prin această prismă.

Cineva mi-a scris cîndva o scrisoare în care își exprima părerea că la oamenii cu păcate grele cuvîntul lui Dumnezeu ajunge mai greu, că nu crede că un homosexual se poate converti și schimba și mă întreba dacă îi pot cita vreo statistică a homosexualilor convertiți.

Cred că e cumva impropriu să vorbim de o statistică a homosexualilor convertiți. De regulă, statisticile privind homosexualii ne vin din Apus, unde convertirile la Ortodoxie sînt o raritate în general, nu doar cele dintre homosexuali. La noi, statisticile acestea sînt foarte aproximative, pentru că în concepția societății noastre homosexualitatea încă mai este o rușine, iar cei care își declară homosexualitatea o fac mai mult din plăcerea de a sfida, care îi caracterizează pe perverși.

De aceea, sîntem în fața unui fenomen foarte curios: toți homosexualii cunoscuți sînt într-un conflict declarat cu creștinismul, iar cei convertiți ascund faptul că au fost cîndva homosexuali. Pe lîngă asta, pocăința și mărturisirea în Biserica noastră este o taină, de aceea e firesc ca trecutul oamenilor convertiți să nu se afișeze, decît poate dacă o vor ei. Perversiunile sexuale însă nu sînt niște păcate pe care, odată scăpat de ele, ai vrea să le mai etalezi. De aici, impresia falsă că homosexualii, în general toți perverșii, nu au acces la pocăință.

Convertirile dintre curvarii ordinari e absolut logic să fie mai multe, pentru că toți oamenii sînt curvari ordinari, pe cînd perverșii sînt minoritate. Însuși Mîntuitorul, cel ce ne-a zidit, a numit neamul omenesc: ,Neam viclean și preacurvar". Așadar, toți oamenii au nevoie de pocăință și de îndreptare, nu doar homosexualii.

Cunosc, într-adevăr, oameni care au adus o mare pocăință pentru păcate împotriva firii, dar n-aș putea să fac din viața lor un scenariu pentru Oscar, pentru simplul fapt că ei s-ar putea recunoaște în el și n-am avut cu ei această înțelegere. Pentru mine nu există nici o îndoială în privința faptului că printre creștinii primelor veacuri, mai ales printre cei din rîndurile grecilor și romanilor, erau mii de homosexuali, pedofili și zoofili. Abaterile sexuale ale vechilor greci și romani sînt îndeobște cunoscute din actele istorice și din operele literare ale epocii. Aceasta era societatea romană în care s-a propovăduit creștinismul. Pur și simplu nu prea exista alt contingent de oameni care să se convertească la creștinism, toată omenirea zăcea în aceste păcate, după cum observăm și azi. Dar parcă nu prin aceasta e seducător creștinismul, că dintr-un noroi atît de puturos știe să facă monumente de sfințenie atît de albe și de strălucitoare, cum este homosexualul pocăit pomenit în Scara Sfîntului Ioan, Maria Egipteanca, Moise războinicul și alți sfinți recrutați din rîndurile celor mai vestiți desfrînați și războinici ai vremii lor.

Altceva este de ce despre aceste convertiri nu s-a scris aproape deloc. În afară de cazul pomenit în Scara, aproape că nu cunoaștem nici un sfînt despre care să se menționeze că ar fi săvîrșit păcate împotriva firii. Cu toate acestea, eu nu mă îndoiesc că astfel de sfinți au fost. Se pare că toate aceste păcate se subînțelegeau prin expresii de genul "și a lepădat viața sa petrecută în păcate dobitocești" sau "în mari destrăbălări" și altele. Se poate bănui ceva la Fericitul Augustin, dar nu știu cît este de clar. Poate că e vreo frică de a nu încuraja aceste păcate, chiar și prin simpla pomenire a lor? Pe de altă parte, Apostolul Pavel, cînd a fost să vorbească despre astfel de lucruri a zis doar că ,despre cele ce fac ei în ascuns este și rușine a vorbi". Această pudoare este specifică ortodoxiei.

Ioan Gură de Aur, în Tratatul despre creșterea copiilor (sper să nu greșesc), zice că "își învinge" cu multă neplăcere dorința de a nu pomeni despre acest păcat. Prin aceasta, Sfîntul Ioan ne arată încă o dată că despre acest păcat "se tăcea". Gură de Aur compară homosexualitatea cu "o molimă" care a cuprins orașul, pe lîngă care curvia obișnuită nici nu mai pare un păcat vrednic de mustrare. El îi atenționează pe toți părinții care își dau copiii la școli de faptul că își sortesc odraslele acestei grozăvii. Dar, iarăși, am fi nedrepți să credem că nici unul din acești copii mai tîrziu nu s-a convertit la creștinism.

Așa că, eu cred că e într-adevăr o prejudecată să credem că cuvîntul lui Dumnezeu ajunge mai greu la inima oamenilor cu păcate mari. Oamenii aceștia, trebuie să știm, sînt capabili de o mare suferință. E și normal, ei trăiesc complexul de a fi izolați, expulzați din societatea oamenilor "normali", au experiența de a fi "altfel". Ei sînt într-o permanentă opoziție cu lumea, cu normele ei. Nu contează că normele lor de viață sînt și ele nocive, important este că ele sînt "altfel", ele sînt "nebunie" pentru oameni.

Oamenii aceștia au experiența nebuniei, a suferinței din cauză că nu sînt ca toți ceilalți. De aceea, atunci cînd ei aud despre un Dumnezeu care "nu este din lumea aceasta", Care ne îndeamnă "să fim nebuni pentru El" și "să ne osebim" de oamenii lumii acesteia, ei devin curioși, cel puțin curioși. Această curiozitate le lipsește intelectualilor călduți, funcționarilor, "burghezilor" care se identifică cu mersul lumii acesteia. Perverșii nebunatici, chiar dacă pare curios, se pot simți atrași de Hristos chiar și numai pentru faptul că și Hristos nu e de acord cu moleșeala în care se complac majoritatea oamenilor.

De aceea ei se pot împrieteni cu Hristos împotriva zădărniciei și nimicniciei lumii acesteia. De multe ori, dușmanii comuni devin prilej de aliere. Rușii chiar au o glumă: "Împotriva cui prieteniți?" Iar cînd acești nebunatici vor vedea că nebunia lor e neputincioasă împotriva lumii, vor accepta propunerile lui Hristos. Nu în zadar Hristos le dă atîta curaj, zicînd că n-a venit pentru cei drepți, adică ,burghezia spiritualicească" care mimează că trăiesc în Biserică, ci pentru păcătoși. Unde s-a mai văzut așa un Dumnezeu? Oare nu acest Dumnezeu era certat de oameni că e prietenul vameșilor și al păcătoșilor? Iar eu n-aș îndrăzni să-L cert încă o dată pentru același lucru.

Desigur, eu mă refer la homosexualii care își "trăiesc" condiția în toată adîncimea ei. Pentru că și păcatul, de cei mai mulți dintre oameni, nu este "trăit", ci doar practicat cu banalitate, ca și mîncarea, ca și somnul. Sînt, însă, oameni care, pentru că nu au o altă înțelegere despre rostul vieții, se angajează în păcat cu toată ființa lor, aceștia se pot angaja și mai tîrziu, cu aceeași rîvnă, dacă li se descoperă, în viața în Hristos.

Și cred că acesta e secretul pentru care din mulțimea de păcătoși doar unii se pocăiesc: sînt tocmai cei care, pentru că au "trăit" păcatul, au putut să trăiască și pocăința, ceilalți însă nu au înțeles pocăința, deoarece nu au înțeles nimic nici măcar din păcatele pe care le-au făcut, pentru că le-au făcut ca niște dobitoace, nu ca niște oameni, fără să înțeleagă și fără să se întrebe vreodată de ce fac cutare sau cutare lucru.

Personal, cred că e o mare diferență între un homosexual din Grecia lui Socrate și un homosexual din epoca modernă, o diferență fundamentală. Dacă un grec de atunci practica homosexualitatea doar pentru plăcere, homosexualul de azi o trăiește ca pe o angajare existențială, ca pe o dramă. El își asumă efectiv această condiție, într-o lume pe care o crede ratată: își cere dreptul de a avea o familie, de a fi acceptat, chiar de a avea o biserică. El nu mai trăiește homosexualitatea doar ca pe o plăcere, ci e conștient și de toate suferințele ei. El acceptă aceste suferințe, chiar mai mult, el se jertfește. Sigur că rămîne întrebarea cîtă dreptate are să sufere în acest fel, dar, dincolo de dreptate, această suferință există și ea merită să fie cercetată.

Omul modern nu mai gîndește antinomic, pentru el nu există bine și rău, fericire și nefericire, pentru el e importantă doar "trăirea", senzația. Adică "binele" lui se măsoară prin intensitatea senzației, care poate fi și una de durere. Așa că, modernului nu i te poți adresa cu formule de genul "nu este frumos ceea ce faci", pentru că el are o estetică a urîtului care poate să se îndulcească din contemplarea unui hoit plin de viermi, ca la Baudelaire, sau să descrie cu plăcere moartea unei femei gravide într-un pavilion al canceroșilor, ca la expresionistul Goodfried Benn.

Epoca modernă a creat și a impus concepția despre frumusețea urîtului și despre plăcerea durerii. Și, într-adevăr, văd în toate manifestările homosexualilor de azi că ei sînt un produs al artiștilor nebuni din secolul XIX, sînt, pe drept cuvînt, niște întruchipări ale teoriilor lor monstruoase. Ei sînt cumva niște producții artificiale, ceea ce îi face să fie și mai dramatici, pentru că trăiesc niște sentimente inventate în laborator. Toată viața lor este o dureroasă minciună, în numele căreia se jertfesc cu docilitate.

Din acest punct de vedere, eu am mai multă înțelegere față de ei, pentru că s-au născut într-o lume în care nu numai binele, ci pînă și ideea de bine au fost învinse. Iar castificarea societății contemporane: comuniunea pictorilor, comuniunea evreilor, a femeilor divorțate, a homosexualilor ș. a. m. d., îi condamnă pe toți la încremenirea în propria condiție. Omul trăiește după regulile, aspirațiile și obsesiile grupului de care aparține, de care trebuie neapărat să aparțină, chiar dacă acest grup se cheamă grupul oamenilor liberi.

Biserica însă nu are voie să devină un grup, o castă, ea este o comuniune cu limitele în afară, ea se revarsă neîncetat, înghițind ca o lavă încinsă tot ce îi iese în cale, dacă se poate.

Înțelegerea pe care o arătăm acestor oameni, poate fi, într-adevăr, și o compasiune ca pentru bolnavi, totuși nu ca pentru niște bolnavi incurabili. Noi nu-i vedem ca pe niște muribunzi pe care ne simțim datori să-i vizităm cu flori și mandarine, ca poate-poate să le înfrumusețăm măcar ultimele zile. Deloc! Pînă în ultima clipă, orice păcătos este un potențial sfînt, asta trebuie să înțelegem din cazul tîlharului de pe cruce.

Este un păcat împotriva iubirii lui Dumnezeu să credem că cineva nu se mîntuiește, că nu mai are șansă la mîntuire. Bătrînul Selafiil de la Noul Neamț spunea că atîta vreme cît nu a răsunat trîmbița Arhanghelului este vreme pentru pocăință. Noi arătăm dragoste față de păcătoși tocmai pentru că prin ei se poate proslăvi Hristos, nu pentru că ne este milă de pierzarea lor, noi nu știm dacă ei se vor pierde sau nu.

Chiar dacă noi știm că nu se vor mîntui toți oamenii, noi trebuie să-i vedem mîntuiți pe toți, la aceasta ne îndeamnă iubirea creștină.

Hristos este mare nu atunci cînd mîntuiește sfinți, ci anume atunci cînd poate să mîntuiască păcătoși, după cum se roagă și Sfîntul Ioan Damaschin în rugăciunea de seară: "Că de vei mîntui pe cel drept, nu-i lucru mare, și de vei milui pe cel curat, nu-i nici o minune, că sînt vrednici de mila Ta; ci spre mine, păcătosul, să faci minuni cu mila Ta, întru aceasta să arăți iubirea Ta de oameni".

Eu nu apăr nici un fel de păcat, dar nici nu pot să am căderea de a considera anumite patimi și păcate ca fiind fatale. Mulți oameni nici de fumat nu se pot lăsa, cu toate că pare un fleac. Acestora le pare că a te lăsa de fumat e cel mai greu lucru din lume, pentru că orice păcat și patimă se poate judeca în raport cu puterea de voință a fiecăruia. Un părinte spunea că cel mai mare păcat este păcatul în care te afli.

Cred că cel mai greu e să scapi nu de homosexualitate, nu de mînie sau zgîrcenie, ci anume de păcatul sau patima care te stăpînește. Pentru că, dacă un păcat te stăpînește, este numai pentru că e mai mare decît voința ta. Într-adevăr, dacă așa stau lucrurile, s-ar părea că este imposibil să mai scapi de un astfel de păcat, de vreme ce este peste puterile tale. Totuși, anume la asta cred că s-a referit Hristos, cînd a zis: "Ceea ce la oameni este cu neputință, la Dumnezeu este cu putință".

Pe de altă parte, noi nu ne uităm la lume cu ochii moralei: a te culca cu o femeie este moral, iar altminteri este imoral. Nu. Noi ne uităm la lume cu ochii lui Hristos, Care voiește ca nici unul dintre oameni să nu piară. Creștinismul nu este o religie a moralității, a bunelor maniere. Noi avem Sfinți nebuni pentru Hristos care încalcă orice închipuire despre buna purtare. Sfîntul Andrei cel nebun pentru Hristos își făcea nevoile în fața trecătorilor și lua bătaie pentru asta. Așadar, nu este vorba la noi de o încălcare a unor norme, ci de lupta foarte învolburată a pocăinței care, ca orice luptă, presupune și răni și căderi.

Ortodoxia nu împarte păcatele în grave și mai puțin grave, aceasta e o greșeală a romano-catolicilor. Pentru noi, păcatul e o chestiune individuală, ca și relația cu Dumnezeu și, deci, se judecă în funcție de persoană și de împrejurări. Adică, toate păcatele de care nu ne pocăim sînt grave, chiar dacă ele pot părea neînsemnate și invers, toate păcatele pentru care am adus pocăință nu mai sînt grave, chiar dacă ele par și sînt îngrozitoare.

Din acest punct de vedere, homosexualitatea îmi e tot una cu fățărnicia vameșului, căci și una și alta mă poate pierde, dacă nu mă pocăiesc. Problema noastră nu este doar aceea de a înceta de a mai săvîrși anumite fapte rele, ci transfigurarea totală a întregii noastre ființe. Noi trebuie să ne izbăvim de "trupul morții acesteia" în care ne aflăm, cum zice apostolul Pavel, pentru a ne face părtași la trupul lui Hristos. Eu lupt cu homosexualitatea nu pentru că aceasta este o abatere morală, ci pentru că aceasta mă desparte de Hristos.

Dacă firea noastră nu va deveni deoființă cu cea a lui Hristos, a Omului adevărat, noi nu ne vom bucura de Împărăția Cerurilor. Zic nu că vom fi judecați, alungați, ci anume că nu o vom simți. Noi avem nevoie să ne îmbrăcăm în Hristos pentru a putea simți realitățile vieții viitoare care, veșnice fiind, nu vor putea fi simțite de mădularele trupului acestuia muritor. Numai Hristos poate să intre la cina Tatălui, așa că trebuie să devenim hristoși. Dar parcă un malaheu, un hoț sau un clevetitor poate să semene cu Hristos? Din acest punct de vedere homosexualii sînt anormali, de vreme ce nu tind să se asemene cu Hristos.

De regulă, oamenii cred că au rezolvat soarta homosexualilor, făcînd trimitere la arderea Sodomei: "Dumnezeu i-a ars, înseamnă că e cel mai mare păcat". Dar parcă Mariam, sora lui Moise, pentru homosexualitate a fost pedepsită cu lepră sau pentru simpla bîrfă? Numeri 12, 1-10 Parcă Nadab și Abiud pentru homosexualitate au fost arși cu foc sau pentru că s-au jucat cu tămîia pentru jertfă fără să aibă voie? Lev. 10, 1-2 Dar oare pe Anania și pe femeia lui Safira, pentru homosexualitate i-a pedepsit Dumnezeu cu moarte imediată sau pentru zgîrcenie? Fapte 5, 1-10 Anania și soția lui n-au făcut decît să-și rețină o mică parte din banii dobîndiți de pe urma vinderii propriei țarini, deși îi făgăduiseră Bisericii. Dacă Dumnezeu ar pedepsi cu aceeași pedeapsă pe preoții care iau banii Bisericii, pe care nici nu i-au pus acolo, cred că nu ar ajunge preoți vii ca să-i îngroape pe cei morți. Dar moartea nu-i va ocoli nicidecum nici pe aceștia, dacă nu se vor pocăi, căci Dumnezeu nu nedreptățește pe nimeni. Aceia au fost pedepsiți demonstrativ, după cum tîlcuiește Sfîntul Ioan Gură de Aur, ca și Cain, ca și Ham, ca și Onan, că Dumnezeu a curmat în acest chip orice fel nou de răutate apărută în lume. Toate aceste răutăți sînt vrednice de moarte și de chinurile veșnice, toate își iau în ele însele pedeapsa cuvenită.

Atunci cînd ucenicii au venit și I-au povestit Mîntuitorului despre galileienii al căror sînge Pilat l-a amestecat cu sîngele jertfelor, Iisus le-a răspuns: "Oare credeți că acești galileieni au fost mai păcătoși decît toți galileienii, sau cei 18 locuitori din Siloam peste care a căzut turnul au fost mai păcătoși decît toți oamenii care locuiau în Ierusalim? Adevărat vă zic că dacă nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel". Luca 13, 1-5

Așadar, toți sîntem bolnavi: și homosexualii, și curvarii ordinari, și bîrfitorii. Toți avem nevoie de îndreptare. Iar dacă homosexualitatea este mai grozavă, asta nu înseamnă că Hristos o iartă mai greu decît clevetirea, să zicem, chiar dacă un homosexual va fi admis după mai multă vreme la împărtășanie. Hristos iartă toate păcatele îndată ce păcătosul zice "iartă-mă" și pune hotărîre să nu mai păcătuiască. Fiul cel curvar, cînd s-a întors, nici n-a fost lăsat să-și termine cuvîntul de iertare, că tatăl i-a și pus inelul în deget și a poruncit să se taie vițelul pentru el. Îmi pare că Sfîntul Grigore Sinaitul, vorbind despre rugăciunea lui Iisus, zice că, la fiecare rugăciune "Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă pe mine păcătosul", pe care călugărul, creștinul trebuie să o rostească neîncetat, Hristos răspunde: "Iertate sînt păcatele tale, fiule".

Problema este alta, cît se va menține păcătosul în starea de pocăință. Din acest punct de vedere, păcatele trupești, fie că este homosexualitate, fie curvie ordinară, sînt foarte greu de învins. Nu că Hristos le iartă mai greu decît pe celelalte, ci pentru că ele lucrează monstruos în trupul și sufletul păcătosului, îndemnîndu-l să se întoarcă la ele. Aceste păcate au rănit firea mai tare decît altele și sîngerarea este mai prelungă, dar și răsplata celor ce o rabdă e mai mare, așa a zis Hristos, iubitorul de oameni. Păcatele acestea împotmolesc firea ca într-o mlaștină, din care, pur și simplu, e mai greu să te smulgi decît din alte păcate. Aceasta depinde și de lungimea perioadei în care a fost practicat păcatul, căci obiceiul devine a doua fire, așa încît omul ajunge să înseteze de păcat așa cum însetează de apă, deși această sete este dobîndită în mod artificial, prin obișnuință.

Și mai grea devine smulgerea din această mlaștină atunci cînd ceilalți creștini, care se cred mai sfinți, îi condamnă pe păcătoși. David spune într-un psalm: "Doamne, celor pe care Tu i-ai bătut, ei au adăugat bătăi asupra lor". Așa am ajuns în situația de a apăra homosexualii de agresivitatea dobermanică a credincioșilor noștri. Atunci cînd Hristos, prin gura lui Pavel, ne spune să purtăm neputințele unii altora, nu menționează că noi trebuie să-i sprijinim numai pe cei care în ochii noștri au păcate mai mici, ci pe toți, deci și pe homosexuali. Și atunci cînd spune "nu judeca", nu spune că avem "dezlegare" să-i judecăm pe homosexuali. Trebuie să știm că și astăzi Hristos ia apărarea fiecărui păcătos, întrebînd adunarea: ,Cine din voi este fără de păcat, să arunce primul piatra".

Noi nu sîntem nici inchizitori, nici naziști ca să osîndim homosexualii mai mult decît pe alții. Concepțiile acestea puritaniste nu sînt proprii Ortodoxiei, ele ne-au venit din altă parte. Noi nu sîntem moraliști, noi sîntem iubitori de oameni. Noi nu mustrăm pe alții, noi purtăm neputințele împreună. Noi am fost lăsați în lume ca să fim prieteni celor de care s-au lepădat toți prietenii, mîngîietori celor străini și însingurați, ascultători celor neascultați și alungați. Într-un cuvînt, ca să fim "toate tuturor", cum spune Apostolul Pavel, ca măcar pe cineva să mîntuim.

Despre Avva Ioan Persul se spune că ieșind odată din chilie a văzut un călugăr care păcătuia cu un copil, dar întorcîndu-și privirea, și-a continuat drumul, zicînd în sinea sa: ,Dacă Dumnezeu, care vede toate, Îl vede și nu-l arde, cine sînt eu ca să-l osîndesc?" Așadar, și cuvîntul acesta pe care l-am propus nu este atît un cuvînt despre homosexuali, cît despre nejudecare și dragoste creștină.

În multe rugăciuni Dumnezeu este numit "mult-milosîrd". Puțini români știu ce înseamnă acest cuvînt, pentru că este slavonesc. Milosîrd provine de la cuvintele "milosti" - milă și "serdțe" - inimă, (miloserdnîi), adică "cel cu inimă miloasă", cu inimă mult miloasă. Pe mine mă înduioșează acest cuvînt, mai ales cînd i-L spun lui Dumnezeu. Dumnezeu are multe însușiri, e și drept, și atotputernic, și atotștiutor, dar nici una dintre ele nu mă copleșește atît de mult ca gîndul că Dumnezeu are o inimă miloasă. De aceea nici eu nu mai pot să mă uit la păcatele oamenilor, fie că sînt homosexuali, fie ucigași, fie orice altceva, decît cu inimă miloasă. Pentru că vreau să-L înțeleg pe Dumnezeu.

[cristina5859]

si parerea ta personala care este ?????

[coconat]

Parerea mea personala conteaza prea putin, iar cuvintele sunt foarte sarace in comparatie cu autorul citat mai sus. Dar pentru ca m-ai intrebat, as putea sa iti raspund ca este foarte greu sa nu-i judeci pe oameni dupa faptele lor (oricare ar fi alea). Cat despre homosexuali, nu am intalnit niciodata unul personal. M-a gandesc, ca daca s-ar ivi ocazia, as incerca s-l iau ca atare, ca simpla persoana.
Pentru ca imi place foarte mult acest autor, am dorit sa postez cateva din scrierile lui, la rubrica diverse, pentru a le impartasi cu ceilalti economisti/contabili si pentru a contrabalansa topicurile de divertisment (bancuri etc). Toate cele bune va doresc!

[cristina5859]

Eu zic ca, parerea ta conteaza !! Fiecare dintre noi avem dreptul sa avem opinii , chiar daca sunt pro sau contra !!
Chiar daca, nu ai cunoscut vreunul, nu se stie niciodata, poate, vei cunoaste !! :biggrin: