Jgheaburi noi si strategii de licitatie

Sambata trecuta au fost pe la poarta vreo doi tigani. Cu mustati lungi, maiouri albe, curate, si cate doi dinti auriti. Nu folosesc termenul "tigan" cu nicio alta conotatie decat cea cu care am crescut: persoana de o alta etnie. Ne-au zis ca ne-ar repara jgheaburile. Ca uite, curg pe la colturi. Si se vede rugina la imbinari. Si ar mai fi nevoie si de un burlan in plus. Le inlocuiesc ei pe toate cu 250 de lei.
"Si materialele?"
"Si materialele, domnu! Tot la 250 de lei! Batem palma?"
"Batem, dara!"
Ne-am minunat discret de cat de ieftin fac toata treaba. Am acceptat pe loc si am programat lucrarea pe marti. In doua ore au venit cu o camioneta si au descarcat materialele. Le-au dus cuminti in fundul curtii. Au facut glume politicoase despre cum sa nu o loveasca pe doamna casei in cap cu marfa.
Marti dimineata au aparut la noua si s-au apucat de lucru. Au inceput prin a scoate tot ce era vechi. Cand casa era libera de toate jgheaburile si burlanele, ne-au anuntat ca 250 de lei e doar manopera. Ca materialele, fiecare din ele, ies la 80 de lei metrul liniar. Un calcul rapid ne-a adus la 8000 de lei total. Si ca nu discuta decat cand se dau jos de pe casa, la final.

Ei, o echipa intreaga cu mustati lungi si maiouri albe, noi, tinerii proprietari emotionati si inspaimantati de noul pret, reprezentand lejer vreo 50% din toate reparatiile ce le-am facut casei ca sa o locuim. Ne-am intimidat. Am susotit intre noi despre posbilitatea de a chema politia. Dar pe urma, dupa ce pleaca... cine ne garanteaza ca nu se intorc la... renegociere? Si daca atunci nu mai putem chema politia? Am iesit in fata cu propuneri constructive: va dam o mie si nu va cerem factura. 8000 numai cu factura fiscala putem plati. Intr-un final tensionat si nervos au acceptat targul.

Au plecat lasand in urma casa plouata cu jgheaburile dand pe dinafara pe la burlane si prin imbinarile lasate la bunavointa gravitatiei. Noi am ramas, fericiti ca nu am platit 8000 de lei. Ce sa ne mai gandim ca am platit de patru ori pretul invoit! Bine ca au terminat si s-au dus.

Si, cugetand usurati cat de aproape eram de falimentul familiei, ne-am gandit si ce strategie bine gandita au folosit compatriotii nostri de alta etnie. Un pitch ca la carte, cu diagnoza proactiva si oferta de pret calculata personalizat pe loc. Pret imbatabil. Si pe urma, exact in momentul in care lucrurile aratau cel mai rau, in care eram angajati in tranzactie cu toate deazavantajele posibile (marfa in curte, jgheaburile jos si ditamai norul amenintator atarnat catre est - sa zicem ca norul a fost doar un eveniment neasteptat care a facilitat strategia), anunta nou pret.

Va suna cunoscut? Cate dintre proiectele publice s-au desfasurat asa? In cate cazuri s-a lasat Statul roman impresionat de pretul imbatabil si oferta rapida (cu caietul de sarcini incomplet), ca mai apoi sa se trezeasca cu bugetul epuizat pe la jumatatea proiectului?

Noi ne-am gandit bine si am concluzionat ca noi am fost de vina: am contractat un serviciu fara a avea habar cum functioneaza piata serviciului respectiv, care sunt preturile, de unde provin materialele. Si nici macar cat de realista era oferta. Am invatat si ne-am promis ca nu mai contractam servicii de la furnizori fara recomandari. (cu toata onestitatea, merita sa recunosc si ca nici acum nu stim cum ii chema pe furnizorii nostri)
A fost nevoie de un singur episod ca sa luam decizia asta.

Banii publici se duc pe asemenea greseli recurent. Fiecare administratie, fiecare ministru, fac cel putin o promisiune in aceasta directie. Oare cum ar fi daca fiecare administratie nu ar face nici mai mult nici mai putin decat sa judece ca si cum ar administra banii din propriul buzunar?