Solutii pentru producatorii romani. De ce nu progresam?

Producatorii romani au fost impinsi in ultimii ani de politici proaste si de marii retaileri la marginea drumului, la marginea orasului, la marginea societatii. De la producatorul de rosii, la cel de cruci pentru mormant, apoape toti au fost alungati din marile piete, din locurile cu vad spre marginea unui sat sau la iesirile din orase, ca niste paria.

Producatorul roman de rand, nu latifundiarii, are mari probleme cu inchiriatul unui spatiu in piata. Nici nu si-l poate permite, dar nici nu l-ar putea obtine, pentru ca spaga este de multe ori peste puterile lui. Asa ca agricultorul traditional din tara cu cea mai mare suprafata arabila din estul Europei, a ajuns sa vanda ceapa si fasolea lui la poarta, pe un scaunel de lemn, lasand mai mult impresia unui cersetor decat a unui fermier din secolul 21.

In fiecare an, consiliile locale din marile orase stabilesc locatiile pentru producatorii de pepeni: la marginea oraselor, pe locurile virane de pe langa poduri si cladiri parasite. Oamenii se aseaza cu corturile lor de cartoane, paturi si copii, improvizeaza o mica "satra" si incepe sezonul pepenilor. Ziua ii coace soarele, noaptea ii bate ploaia, iar pepenii stau stiva, marturie a faptului ca niste maini si un cal au muncit pamanturile din campia romana. Nu le-au lasat in paragina.

In marile supermarketuri, pepenii verzi si galbeni adusi din Turcia sau Grecia stau la racoare, intr-un mediu curat si fireste, au trecere.

Cu fiecare an, tot mai putini olteni cu pepeni invadeaza orasele. Comertul ambulant nu mai face fata concurentei puternice din centrele comerciale.

Daca treci de-a lungul si de-a latul Romaniei, gasesti pe margini de drum masute cu mere si rosii, funii de ceapa, muscate curgatoare si ghivece cu petunii, fete de masa cusute de mana, cosuri de nuiele, pitici de gradina sau cruci de marmura. Aproape tot ce mai poate produce romanul in curtea lui, adica ce putea fi rezerva de viata a acestei tari. Din mainile lor ar fi putut trai Romania destul de bine, ar fi putut manca si inca ceva pe deasupra, dar, an dupa an, marile orase au cedat facilitati fara conditionari catre marii retaileri si au redus posibilitatile celor marunti de a accede la piata libera.

In Franta, de exemplu, se organizeaza regulat, intr-o anumita sambata din luna, pe bulevarde si in piete, in centrul orasului, targul de produse traditionale. Intr-un decor frumos si cu un mobilier rustic, adecvat, pietele ambulante au un farmec irezistibil si-i fac pe francezi sa astepte ziua de targ pentru ca ei sa poata cumpara branza, pateu de casa sau dulceata din bucataria traditionala autohtona. Pe langa avantajul economic pe care-l aduce acest tip de actiune, este si unul social. Taranul francez tine astfel legatura cu orasul, ii ia pulsul si-i aduce prospetime, dialogul dintre oameni, absent din marile magazine, mentine o anume sanatate sociala si culturala, pastreaza traditiile si cultiva respectul celui care mananca fata de mana celui care culege.

La noi, culegatorul de zmeura apare murdar la un capat de pod, la o intersectie sau la bariera, unde stie ca opresc masinile. Este momentul lui de maxima oportunitate, cand domnii din masini trebuie sa faca stopul. Ei intind mana pe geam, omul le da punga cu zmeura, mure, afine, ia banii, nici nu mai apuca sa-i numere si dupa ce se ridica bariera, micul moment de glorie al comertului romanesc a si trecut. Si iata de ce 70% din consumul nostru alimentar este produs de altii.