Cand micro-viata pe credit sfarseste rau

Azi toata ziua barcile scafandrilor, politia si toti barbatii din sat l-au cautat pe colegul lor, disparut in apele unui lac. Avea 48 de ani, lucra la o hidrocentrala de munte si avea datorii la banci. Chiar inainte de criza isi luase un apartament in rate, pe care spun colegii, le platea tot mai greu. Acum nu le mai plateste deloc.

Postasul din satul nostru si-a luat un frigider acum trei ani. Intre timp, criza i-a micsorat salariul, iar restantele lui se tot aduna. Firmele de recuperare suna pe la vecini, au innebunit tot satul. Pe mama o scoala dimineata din pat ca sa-l anunte pe postas ca nu si-a platit rata la frigider. intre timp, postasul a si scos din priza frigiderul cu pricina, sa-l ia naiba ca nici sa-l auda bazaind nu mai poate! Si zumzetul ala ii aminteste ca a luat 1 200 de lei din banca, prin Flanco, iar acum are de dat inapoi 1 500. Dupa trei ani de plata!

Am luat un computer acum... patru ani? A costat 2 000 de lei, nu cine stie ce. Dar timpul a umflat nota de plata. Comisioane, dobanzi, penalitati. Cert este ca acum mai am de dat 1 600 de lei. Si telefoanele suna pe la vecini cand nu ma gasesec acasa, suna la mama, suna zi si noapte. intre timp, calculatorul nu mai merge, i-a cedat hardul inca de acum doi ani. Nu-l mai folosim. Dar minicreditul meu continua.

In fiecare zi aud povesti despre banci si recuperatorii care dau telefoane zi si noapte, sambata si duminica, de Craciun sau in puterea noptii, dis de dimineata sau la pranz, suna dupa recuperat jalnicele sume cu care au impanzit si sufocat lumea.

Nu este doar cazul Romaniei, este o problema mondiala, cu consecinte incalculabile. O intreaga clasa de mijloc a murit din cauza creditelor si o lume intreaga uraste bancile. Cand ajung oamenii sa se sinucida din cauza creditelor, ce speranta mai pot avea bancile? Va imaginati ca din satul postasului meu, hartuit de recuperatori, mai ia cineva vreodata bani de la banca? Va imaginati ca in satul barbatului cautat prin apele lacului va mai putea vreo banca vreodata sa indatoreze pe cineva? Va imaginati ca eu voi mai lua vreodata vreun flecustet in rate? Sau prietenii, vecinii, colegii mei?

Bancile duc acum cea mai grea povara de antipatie, nici nu cred ca-si dau seama cat de multa mai „acumuleaza” prin felul in care procedeaza. Antipatia se umfla in contul lor asemeni penalitatilor in contul meu.

Lor li se reproseza criza la macroscara, dar si criza micro-vietii pe credit. Felul agresiv in care bancile procedeaza la recuperare datoriilor este unul profund pagubos. Sistemul bancar nu este altceva decat speranta. Iar riscurile crizei ar fi trebuit sa si le asume in primul rand bancile, pentru ca ele au datoria analizelor de piata, au posibilitatea predictiilor. Ele au stiut ce fac, au speculat constient naivitatea oamenilor si au mizat pe puterea lor contractuala si institutionala de a stoarce omul de vlaga si in cele mai grele vremuri.

Ca sa intelegem cat de grava este problema, am sa va spun ca premiul pe anul trecut pentru jurnalism oferit de CE l-a luat un reportaj despre microcredite al unui jurnalist danez. Documentarul a fost facut in 14 tari de pe Glob si el arata cum bancile au speculat sperantele oamenilor si i-au dus apoi in sapa de lemn. Unii au ajuns in strada, altii si-au dat vaca de lapte cu care hraneau copiii, iar altii s-au sinucis. Din Spania pana in India, din Bangladesh pana-n America, bancile au pus stapanire pe vietile oamenilor simpli, au intrat chiar si-n cele mai mici cocioabe pentru ca si acolo infloresc visele. Le-au cumparat scump si i-au transformat in sclavii lor.

Inevitabil, trebuie sa-i intrebam: in ce alta lume vor bancile sa mai functioneze? Au mai gasit ele o planeta?