Despre nume mari pentru misiuni mici

Executivul actual a lansat, de-a lungul a doi ani, o serie de masuri de redresare economica, de asa-zisa imbunatatire a climatului economic care nu au fost pana acum validate de realitatea economica. Au fost aruncate pe piata, rand pe rand, masuri precum impozitul minim obligatoriu, programul Prima Casa, diverse facilitati pentru start-up-uri si pentru angajatori despre care n-am mai auzit nimic pana acum. Ultimele masuri n-au facut nici rau nici bine: programul Prima Casa n-a deblocat deloc piata imobiliara, pentru ca, in definitiv, nu aceasta era calea, in timp ce programele care se adresau debutantilor sau angajatorilor seamana cu o frectie la un picior de lemn, pentru ca economia nu cunoaste o sporire a ofertei care sa antereneze cresterea de bunuri si servicii.

In ceea ce priveste impozitul minim obligatoriu, decizia a avut exact efectul invers celui scontat. A scos din functiune 140.000 de mici societati, care salarizau intre unu si trei-patru persoane si care au incetat brusc, la intrarea in vigoare a impozitului, orice plata. Ieri, guvernatorul BNR a revenit asupra acestei teme, lamurindu-ne ca n-ar trebui sa ni se "sperie gandul", ca acele societati oricum nu reprezentau mare lucru, ca numarul lor n-a fost atat de mare si ca oricum erau doar niste firme de apartament care functionau in cateva ramuri deja compromise de criza.

Ei bine, poate ca n-am avea de ce sa ne speriem gandul: au facut-o, in locul nostru, Finantele statului care, in loc sa castige un miliard de lei "de pe gard", a pierdut un altul, chiar din buzunarul public. Si apoi, treaca-mearga, vin vremuri in care se mai imputineaza banii de la buget, insa de data aceasta, a aparut o noua cohorta de someri, gata sa se alimenteze din prestatiile sociale ale unui buget tot mai suferind.

Intre timp, ne informeaza un studiu prezentat ieri publicului de Blocul National Sindical, munca la negru s-a revigorat (oare cand se inchid firme, ce urmeaza sa se intample?), ajungand la inceputul acestei primaveri la 3,4 milioane de cetateni abonati la venituri nefiscalizate.

Acesta este crampeiul de tablou pe care ni-l dezveleste seria de informatii privind evolutia agentilor economici si a persoanelor angajate in economie. Care este raspunsul guvernului? O noua initiativa schitata pe picior, o constructie menita sa tinteasca intr-un singur punct si care nu are cum sa dea un impuls mecanismului economic mai tare decat o lovitura de piatra. Ei bine, acum ar fi nevoie de o "lovitura de berbec". Este vorba despre Programul Kogalniceanu, care isi propune sa sprijine societatile comerciale prin subventionarea partiala a dobanzilor la creditele bancare pe care acestea le-ar putea angaja.

Sentimentul pe care il provoaca o astfel de masura este cel de deja-vu, de maruntis de la care nu te astepti la rezultate semnificative, ci la care te uiti doar asa, ca la un subiect bun pentru lista de masuri pe care guvernul vrea sa o bifeze pentru memoria viitorimii. E ca si cum am vrea sa largim putin ferestrele casei (nu mult, pentru ca nu avem puterea aceasta), ca sa intre putin mai mult soare, fara sa ne uitam ca stam intr-o darapanatura care ar trebui urgent consolidata.

Pentru ca, cum altfel arata relatia statului cu mediul de afaceri, daca nu defectuoasa si paguboasa. De ce trebuie sa astepte intreprinzatorul favoruri de la guvern, cand relatia sa cu tot mecanismul statal este schioapa si absurda, cand autoritatile nu-si respecta propriile obligatii, cand TVA de returnat nu se mai intoarce cand ai nevoie de el, cand cheltuielile realizate in cadrul proiectelor cu europeni sunt decontate dupa ce ai intrat faliment? In situatia curenta, aceste favoruri nu doar ca sunt inutile, ci de-a dreptul contraproductive. Ma intreb de ce unii intreprinzatori ar trebui favorizati, printr-o dobanda diminuata, in detrimentul altora? Cum ar putea contribui o subventie la aducerea adevarului in economie? O afacere se poate dovedi viabila sau nu, dar nu aici e locul in care trebuie sa intervina statul cu bani publici.

De aceea, numele acestui program, imprumutat de la un mare reformator precum Mihail Kogalniceanu, mi se pare chiar ilegitim. Ar fi fost mai potrivit ca acest nume sa fie purtat de un amplu program de reformare a modului de actiune a finantelor si a altor institutii specializate ale statului in relatia cu economia, de reintoarcere la normalitatea raporturilor dintre stat si intreprinzator. O relatie in care cei doi sa fie tratati pe picior de egalitate, o relatie a respectului reciproc. Ar fi singura actiune demna de numele lui Kogalniceanu.