Povestea printului Charles in Transilvania

In Viscri, satul s-a golit pe nesimtite. Sasii au plecat la inceputul anilor ’90. Cu totii. A mai ramas doar familia Sarei. Din Richis au plecat, iar, toti. A mai ramas doar Hans cu sotia. I-au plecat si fratii si prietenii si copiii.

Toti, toti. Intr-o dimineata, a iesit in drum si nu mai era nimeni. Apoi au inceput sa vina, rind pe rind, oameni noi. Majoritatea romi. Au umplut ograzile si s-au asezat in casele sasilor.
Departe de lumea dezlantuita de dupa caderea comunismului, o intreaga lume construita cu sute de ani in urma, de primii oameni liberi ai imperiului, se inlocuia cu alta, venita de nicaieri.

In anul in care Printul Charles a hotarit ca vrea sa vina in Romania, ministrul roman al Culturii nu l-a lasat sa intre in Viscri. Pentru ca erau prea multi tigani, l-a adus numai pina la Mosna.
Atunci, familia Sarei, una din putinele care mai ramasesera printre colinele din Viscri, a hotarit ca toata familia, fiica, nepoata si ginerele, dar si ea insasi, sa se imbrace in hainele cele vechi si au pornit spre locul de intilnire.
Au luat cu ei o fotografie a satului, un borcan de dulceata si un stergar facut in casa. S-au dus sa-i spuna viitorului rege al Angliei ca au nevoie de el. Ca satul lor, departe de sosea, ratacit printre dealuri, moare daca nu va fi ajutat. Si printul a inteles. Dintr-un borcan, dintr-un stergar si din felul mindru de a fi al ultimelor femei sasoaice de pe valea Tirnavei, Printul Charles a inteles ca trebuie sa le urmeze. Din locul acelei intilniri, unde a cunoscut-o pe fiica Sarei, Caroline, au pornit sa indrepte impreuna tot ce era de indreptat. In anul urmator a trecut peste toate oprelistile si a venit in satul din fotografie.

Acolo, in Viscri, in locul pestrit de unde au plecat aproape toti sasii si-n locul lor au venit romii, Printul si-a cumparat o casa. E la numarul 163 de pe strada principala. Vine in fiecare an, pe un drum desfundat, plin de gropi si surupaturi, vine la casa lui, la oamenii care-l iubesc si au nevoie de el ca sa se cunosca pe sine. Sa gaseasca impreuna calea.

"Mutti" dintre coline
Casa e albastra, are pivnita, fintina, citiva peri cu pere dulci, un sopron cu unelte de gospodarit. O roaba din lemn, obosita, un cuptor de piine si un car cu oistea proptita in grinda, de care e prins un manunchi de busuioc. Vita de vie se intinde la soare pe zidul cald al casei si un cocos cinta undeva in departare. Astazi, Printul nu este acasa. E undeva in Anglia, dar vorbeste lumii intregi despre Transilvania din singele lui. Pentru ca o simte.

In ziua cind a venit, Sara l-a intimpinat imbratisindu-l, ca pe copilul ei. A trecut de bodyguarzi, si-a desfacut laibarul si a aratat ca nu are arme, a mers la Print si l-a luat in brate. Printul a iesit in curte cu ea, unde i-a sarutat "minurile". Sara nu s-a mindrit cu asta, dar a vazut uimirea celorlalti. Apoi, femeia a taiat o gaina, a facut supa cu taietei de casa si le-a pus masa oaspetilor.
Printul avea sa doarma in patul sasilor de acum citeva veacuri. O lada cu sertare in care dormea toata familia, ceva de neinchipuit pentru o familie regala. Pe sertarul de sus dormeau parintii, iar in cel de jos, copiii. Asa si-a crescut Sara pruncii, ascultindu-le respiratia si pazindu-i de visele rele. Pe print, de ale lui, nu l-a pazit nimeni.
Iar Sara stie asta. Poate de aceea, in fiecare an ii trimite un dar de ziua lui, care este si a ei: 14 noiembrie. Un pachet cu nuci sau un borcan de rubarbara. De la el primeste o scrisoare scrisa de mina lui si miere.

Apoi, Printul a pornit nestingherit prin sat. Pe drumul prafos, prin smircurile santului, prin ograzile balegarite si pe la portile caselor parasite. Vorbea cu oamenii, dadea mina cu ei, se simtea liber.
A luat-o in sus spre dealuri si nu inceta sa se minuneze de frumusetea cimpurilor, a padurilor. Se oprea in fata unei flori, si pe o urzica punea mina, ne spune Sara. Pe dealurile Tarnavelor printul a hotarit ca locul acesta merita salvat.

Un zeu strabun e peste deal
In satul de dincolo de dealuri, la Richis, sta Hans. Un fel de Sara cu pantaloni. Agil si puternic, la cei 80 de ani ai sai, Hans a fost singurul care a stiut ca-i musai ("Es muss sein!") sa fie o cale de salvare si aici. Trebuie doar sa o gaseasca.
A intrat in biserica lui, cu cheile in mina. Ii ramasesera pe cap un sat gol si o biserica goala. A inceput sa cerceteze zidurile. Stia de la femeile batrine ca undeva, intr-un colt, razuind peretii, au gasit un cap ciudat. Un cap de om, cu frunze si coarne, cu fruntea bombata si ochii bulbucati. Un drac! Preotul a spus atunci: Taceti, avem o biserica evanghelica, nu avem draci in ea! Nu spuneti nimanui ce ati vazut.

Hans a inchis usa bisericii in spatele lui si a inceput sa caute. De acum era singur, putea sa afle linistit, adevarul. A cercetat perete cu perete si l-a gasit. Erau mai multi, erau peste tot. La toate incheieturile bisericii, pe toate coloanele, inspre tavan si jos, sa-l vezi doar din genunchi. Sapat in piatra, chipul schimonosit iesea dintre frunze, trebuia doar sa-l vezi.
Hans s-a speriat: ciorchine de capete impodobeau biserica lui. 500 de ani statusera ascunsi din porunca preotilor, sub tacerea satului. Ceva atit de evident si atit de greu de vazut! Ca toate lucrurile importante.
A inceput insa, sa-i arate vizitatorilor. Parea ca o face in gluma, ii arata ca pe o ciudatenie a locului. Pina cind, o canadianca, un profesor din America, un englez si o artista i-au spus, rind pe rind, povestea capului din frunze. Era Omul Verde, Grune Mann sau Green Man.
Doar in vechile biserici din Anglia se mai gaseste reprezentarea lui. E un zeu celtic, zeul vietii, al suflului vital si creator, partenerul Mamei Pamint, vechi de pe la 600-700 inaintea erei noastre.
Un profesor invatat de la Washington i-a scris lui Hans: In credinta vechilor celti, toata puterea si inspiratia omului se afla in cap. Iar capul Grune Mann spune ca pamintul trebuie pastrat asa cum a fost, daca vrem sa supravietuim: noi sintem ai pamintului, nu pamintul este al nostru.

Iubind ca un print
In aceste zile, in filmul "Wild Carpathians", Printul de Wales spune lumii intregi ca a gasit in Transilvania un loc unic pe Pamint, un fel de rai unde omul traieste inca in armonie cu natura. Si asta trebuie salvat. Vorbeste cu dragoste despre oameni si locuri, despre ursi si paduri, despre produsele ecologice si despre radacinile sale infipte in padurile Carpatice, in stra-stra-adincuri, pina la Vlad Tepes. Transilvanenii lui stiu demult asta. Sint zile cind merg sa puna flori la mormintul contesei Rhedey din Singeorgiu de Padure, stramoasa printului Charles. O femeie tenace, care si-a urmat calea inimii pina la moarte, iubind si fugind printre obstacolele orinduirii imperiale.

Daca priviti in inaltul zidurilor albe ale bisericii familiei sale din Singeorgiu, intelegeti de ce si-a dorit sa fie aici inceputul si capatul drumului ei. Asa cum intelegem de ce Printul Charles s-a intors sa-si caute radacinile prin padurile salbatice ale Romaniei.
Pentru ca el, ca si Hans si Sara, si-or mai fi multi altii, stiu ce spun capetele pline de funze din biserica lui Hans.

Viscri in cifre

In anul 1500 erau:
– 51 de familii saxone,
– 3 pastori,
– 1 dascal si 2 saraci.

Astazi, la Viscri sint:
– 467 de locuitori,
– 80% din ei sint romi, dar nu recunosc, pentru ca majoritatea sint integrati,
– 3% sasi,
– un print englez,
– patru pensiuni,
– 12 mii de turisti numarati anul trecut,
– 10 mii de sosete de lina trimise la vinzare in Naumburg,
– 16 firme,
– o invatatoare,
– o "podoaba" satului (…umbla adeseori beata!)
– si niciun pastor.