Privind inapoi cu ipocrizie. Rosia Montana si insula Ada Kaleh

"Vezi cu ochii mintii o lume disparuta. Asculta un reportaj-eveniment despre Rosia Montana, o localitate din Muntii Apuseni, desfiintata pentru exploatarea aurului, in 2012, pe vremea lui Traian Basescu", asa ar putea suna un reportaj din viitor asemanator celui despre Insula Ada Kaleh, difuzat de Radio Romania si promovat de presa de astazi.

Reportajul despre insula disparuta in 1970, pentru ca regimul Ceausescu sa poata construi Hidrocentrala de pe Dunare este realizat cu oarecare duiosie, cu puneri in scena copilaroase si cu alintari ale autoarei care nu ating miezul problematic al dramei care s-a petrecut acolo. Dar, dincolo de superficialitatea realizarii, el readuce in atentia publica o chestiune de mare actualitate: suntem pe cale sa traim din nou, acum si aici, o noua scufundare in neant a unei lumi care nu mai este in mijlocul Dunarii, ci in miezul tarii, in cei mai bogati munti ai ei. Dar privim asta cu detasare si lacrimam cand ne amintim de Ada Kaleh

Miza de acum este mult mai mare, inclestarea de forte pe masura, iar dincolo de detalii se ridica si acum ca si atunci intrebarea: cum alegem intre castigul economic si viata unei parti de lume care a trait si murit intr-un loc anume si acela e pe cale de pieire.

Am putea pune pe o parte de hartie castigul si pierderile pe cealalta parte, cum probabil ca a facut-o deja presedintele Traian Basescu. Ne-a comunicat ca avantajele exploatarii miniere sunt mai mari decat dezavantajele.

Dar daca privim in trecut si nu o luam superficial, cautand rahatul turcesc din insula Ada Kaleh, ci analizam pierderile istorice, schimbarile climatice, de flora si fauna, daca vedem ca dezradacinarea omoara o comunitate asa cum omoara un om si asta e o crima, daca vedem ca acum Dunarea zace sleita, iar portul Turnu Severin sta inchis cu lacate, atunci trebuie sa nu fim ipocriti si sa recunoastem ca poate nu am facut totul bine.

S-ar putea ca un castig material pe termen scurt sa fie surclasat de niste pierderi enorme pe termen lung. Nu stiu si n-am aflat din reportaj daca pe insula Ada Kaleh s-a opus cineva, daca ar fi fost si alte solutii, daca locul pentru hidrocentrala nu putea fi altul, daca, daca... Dar am aflat cat de usor se scufunda o insula si cat de greu se vindeca ranile oamenilor.

Ma intreb, oare constiinta noastra nu tresare? Reportajul despre Ada Kaleh trece suav prin presa ( si asta din cauza lui, este partea lui de slabiciune), dar de ce nu produce altceva decat emotii pasagere, fara niciun ecou serios in actualitate? Dincolo de productia in sine, subiectul ar trebui sa ne dea de gandit, sa nasca indoieli in ceea ce priveste deciziile de astazi. Numai ca si productiile de presa, ca si consumatorii, se uita inapoi cu ipocrizie, facandu-se ca nu vad prezentul de trecut.

Poate ca boala unui popor fara viitor este orbirea cu care isi priveste trecutul