Sfarsitul unei epoci a paradoxurilor

A facut cariera in epoca (era la sfarsitul anilor 90) vorba premierului Radu Vasile cum ca in Romania n-a mai ramas nimic de furat. Atunci l-am crezut, insa acum, judecand retrospectiv, gandesc si eu, asemenea lui Mark Twain (atunci cand s-a publicat stirea - prematura, evident - ca ar fi murit), ca la mijloc e o "usoara exagerare".

Bineinteles ca n-a fost furat inca totul. Mai avem inca resurse naturale care n-au fost jefuite inca in intregime, mai exista resurse energetice care asteapta sa intre pe mare piata a consumului european la preturi si tarife inaccesibile pentru marea majoritate a populatie Romaniei, mai avem cateva sute de tone de aur, cateva mii de tone de argint si alte resurse despre care nu se spune nimc, de care sunt pline Muntii Apuseni si care care n-au fost date inca pe degeaba.

Asadar e o mica exagerare in povestea cu "tot ce se putea fura s-a furat". Nu e asa si, ca dovada ca interesele de tot felul fata de acest gen de resurse este inca treaz, sa spunem in treacat un lucru pe care presa romaneasca nu-mi aduc aminte sa-l fi observat. Si anume, ca in urma cu trei ani, cand soarta exploatarii aurului din Apuseni parea sa fi fost agatata in cui, insusi ambasadorul Maiestatii Sale, reprezentantul la Bucuresti al tarii din care vine compania dornica sa exploateze aurul din Apuseni a fost retras peste ocean, lasand locul unui coleg mai experimentat, mai bronzat de soarele Africii si mai cunoscator intr-ale lansarii unui proiect minier intr-o tara ce se dovedea tot mai ostila unei astfel de intreprinderi.

Omul venea dintr-o tara care traieste din exploatarea diamantelor tocmai la Bucuresti. Cu experienta africana, unde eventualii opozanti ai unui astfel de proiect isi puteau gasi sfarsitul care victime accidentale ale unor partide de vanatoare sau victime ale unor accidente de masina motivate de necunoasterea regulilor de circulatie rutiera ale bastinasilor. (Vi se par exagerari cele spuse? O, inca n-ati aflat nimic!) Desigur, cu o experienta diferita, dar cu aceeasi determinare de a scoate la lumina aurul care zace "ineficient" in pamantul patriei. Al patriei noastre, bineinteles. Oricum, rezultatele activitatii excelentei sale par multumitoare, ca dovada ca, de la venirea sa, lucrurile s-au schimbat mult in bine pentru proiectul pe care trebuia sa-l sustina.

Sa-l lasam insa pe excelenta sa sa imbogateasca relatiile noastre cu tara domniei sale si compania in urma careia a venit si sa vedem bilantul de sfarsit de an pe care ni-l prezinta guvernantii nostri. Suntem la finele unui an cu trei asumari a raspunderii guvernamentale pe cele mai diferite teme, dintr-un total de zece astfel de asumari ale unuia si acelasi guvern. Ai putea zice: Iata cata raspundere/responsabilitate pe clasa noastra politica si conducatoare! Asta, daca n-am fi fost martorii unei strategii guvernamentale in fata votului de cenzura ce numai dovada de responsabilitate nu poate fi numita: niciun parlamentar din arcul puterii n-a avut voie sa voteze la aceste motiuni de cenzura!

E un fel de-a "marturisi" o raspundere fara responsabilitate politica. Dar nu e singurul semn al unui situatii paradoxale prezenta tot mai acut in viata publica romaneasca. Ne declaram dusmani de moarte ai coruptiei, dar atunci cand primarii marilor orase sunt pusi la zdup de justitie, premierul se grabeste sa-si proclame propria convingere privind nevinovatia lor, iar presedintele tarii are un puseu brusc de ingrijorare privind viitoarea cariera politica a arestatilor preventiv. Întelegeti ceva din toata aceste poveste? Ca o fi vorba despre de o tentativa de intimidare sau de un sah la rege, se poate specula mult si bine. Cert este ca suntem in fata unui evident paradox.

Iar lista paradoxurilor poate continua. Romania nu este (si nici nu poate visa sa ajunga in graba) in zona euro, dar decidem sa urmam codul de guvernanta fiscala. O fi bine, o fi rau? Cert este ca, prin aceasta autobligatie, ne aflam in situatia celui care se supune tuturor constrangerilor fara sa beneficieze de niciun avantaj. Bruxellesul ne-a taiat finantarile in plina criza economica, lasand zeci si sute de intreprinzatori cu ochii in soare si afacerea in faliment? Nu-i nimic, noi vom respecta regulile! Ne-am deschis piata larg marfurilor europene? Am deschis-o, dar am facut-o in conditiile in care tarile UE ne-au inchis tot mai temeinic accesul fortei de munca romanesti in propriile lor tari.

Suntem (alaturi de bulgari) cele mai sarace popoare din Europa? Suntem! Avem resurse energetice ieftine? Avem. Concluzia logica? Sa impartim aceste resurse cu restul Europei, sperand sa mai scadem cu cativa centi factura vesticului! Dar noi, romanii, vom mai putea plati acea factura, liberalizata "ca la carte" si cu veniturile cele mai mici din Europa? Dar ce mai conteaza, cand Comisia Europeana se pregateste sa puna Romania la index pentru intarzierea liberalizarii pietei energiei.

Traim sub semnul paradoxurilor si cred ca vom continua sa o facem inca atat timp cat va mai fi ceva de furat si se va mai putea fura si atat timp cat cineva se va mai putea imbogati in Romania fara justa indreptatire. Cred ca acesta e blestemul nostru ca popor. Nu stiu cum va fi anul 2012, dar ar putea fi insa anul sfarsitului acestei epoci a paradoxurilor, a constructiei strambe incepute dupa 1989. Pentru ca ceea ce avem noi nu-mi pare a fi un capitalism clasic, ci mai curand o structura oligarhica de tip rusesc sau sud american, o tara in care guvernantii raspund unor comenzi private interne sau institutionale externe, fara discernamant si fara responsabilitate.

Poate doar un faliment national ne-ar mai scapa de o asemenea pacoste. Dar, vorba lui analistului economic Ilie Serbanescu, noi, ca tara, nici macar de un faliment ca lumea n-am fost in stare.