Oamenii pe banda rulanta

Cand intram cu mama de mana in magazin, la finul Ilie, daca ma intreba ce vreau, primul raspuns nu-l auzea. Ii raspundeam in gind, fascinata de toate nimicurile de pe rafturi si din borcanele de sticla: Tot! Tot Magazinul mi-l doream. Sa ramin acolo peste noapte si sa scotocesc fiecare coltisor, sa ma bucur de fiecare dulcegarie si sa miros toate pungile cu vanilie, dafin sau cuisoare. Si cutiile cu biscuiti, Doamne, cum or fi toti la gust?

V-am spus, e prima data cind marturisesc cuiva, imi doream tot magazinul. Dar mamei ii spuneam atit, bomboane. Si-mi lua de fiecare data bomboane cu lapte, maronii si lunguiete ca niste pastile mai barosane.

Mai tirziu, mi s-a intimplat asta intr-un magazin Massimo Dutti. L-am vrut pe tot. Nu ca sa folosesc ce e acolo, nu ca sa imbrac sacourile sau pantofii barbatesti, ci asa, ca sa am magazinul meu. Imi place atat de mult, incat cred ca eu l-am facut, intr-o alta viata. Recunosc mirosul, imi este familiar, si culoarea lemnului si atingerea linei si cureaua de piele, ca a lui tata, cu catarama de alpaca. Intr-o zi tot o sa-mi dau seama de unde am magazinul acela in minte, bucata cu bucata. De ce ma simt acolo ca acasa. In cele mai multe magazine mi se intampla sa ametesc. Am sentimentul ca ma sufoc, imi vajaie capul si trebuie sa ies.

Magazinele chinezesti sunt astfel de locuri. Nu sunt vinovati chinezii, saracii. Ei au un avant al reproducerii de marfuri, ceva de speriat. Se zbat sa traiasca. Muncesc in conditii de sclavie, iar scobitorile, ceasurile, paharele, agrafele si milioanele de sortimente de obiecte, ce vrei si ce nu vrei, le aduc bolul de orez zilnic. Din muntii de marfuri, aproape toate de o zi, reusesc sa manance si ei, aproape in fiecare zi. Magazinele chinezesti gem de marfuri colorate, aceleasi si pe Fifh Avenue (nu glumesc!) ca si in Italia, Franta, Polonia sau in insulele de vacanta.

Omul isi stoarce toata fiinta lui ca sa scoata pe teava fabricii lumii obiecte cit mai multe si mai diferite. De la chinezul de uzina la creatorul de lux, toti baga in malaxor mai multe culori din care sa iasa, iata, curcubeul de taraba. Toti vor sa umple lumea cu noi si noi invelisuri de sclipici.

Dar voi nu aveti impresia stranie ca, cu cat obiectele care ne inconjoara sunt mai diferite, oamenii sunt mai asemanatori, mai la fel? Ca niste fake-uri. Gindesc la fel, se misca la fel, vorbesc la fel.
Parca aud aceleasi replici, vad aceleasi gesturi. Un fel de tipare in care Dumnezeul de azi, plictisit, ne sloboade prin tolcer in scobituri identice. Odata cu o intreaga literatura despre cum sa reusesti in viata, cum sa devii un bun comunicator, cum sa treci peste o deceptie, cum sa cuceresti fetele, cum sa te coafezi anul acesta, ce sa mananci dimineata si ce sa mananci seara, cum sa porti pantofii cu toc si pantalonii bufanti. Cum sa iubesti, cum sa avansezi in cariera si cum sa iti intelegi partenerul.

P.S: Cred ca din magazinul lumii voi pleca tot cu bomboane de lapte.