Lectia Nokia. Daca nu invatam astazi, maine va fi prea tarziu

Dupa ce s-a inchis fabrica Nokia, Romania ar trebui sa inteleaga cate ceva. Multinationalele care vin in Est inchiriaza hale si forta de munca si produc in sistem lohn, au o trecere scurta prin economiile tarilor gazda. Ele migreaza mai departe in functie de costul fortei de munca si de piata de desfacere.

Dupa Nokia vor mai pleca si altele, asa cum au venit. Guvernul a sarit imediat, pragmatic: va veni Bosch, va veni ZTE. OK, vor veni si peste doi ani vor pleca.

De cate ori sa ni se intample ca sa intelegem?

Trecerea multinationalelor prin tara noastra intra intr-un sistem firesc de circulatie a capitalului in cautarea pietelor. Însa, o tara, ca sa reziste, are nevoie de stabilitate, trebuie sa se bazeze pe o economie cu un fundament solid, pe o economie predictibila. Altfel, iata ce se intampla, pleaca o fabrica de asamblat telefoane si-ti pica PIB-ul, prognoza de tara si ratingul.

Sa speram ca guvernul si clasa politica responsabila si aspiranta la guvernare a inteles ceva atat de simplu: ca Romania trebuie sa-si dezvolte propria retea de producatori autohtoni, care sa-si poata creste afacerile si sa aduca venituri in bugetul tarii din ce in ce mai mult. Cu fiecare an, Romania va avea de castigat daca investeste in economia proprie, in agricultura, industrie alimentara, prelucrarea unor resurse si in domenii de inovatie si creatie ca IT-ul.

Orice tara constienta face eforturi concentrate in a-si sustine propria dezvoltare. Romania ar fi trebuit sa-si scutesca de impozite o serie de producatori, nu sa impuna impozitul forfetar care a omorit sute de mii de firme mici. Acesta, in loc sa cresca, au disparut. Iata o greseala imensa pentru care cineva va trebui sa raspunda.

În plus, auzim promisiuni goale despre incurajarea productiei autohtone, dar nu s-a creat un sistem de sustinere a micilor intreprinzatori, nu se misca nimic in directia aceasta. Presedintele tarii vorbeste de plusvaloare in prelucrarea produselor agricole, dar si astazi cei mai mari producatori de cartofi din tara muncesc pamintul cu caii, iar productia le este luata cu tirurile de pe camp, la preturi infime. Profitul cultivatorilor de cartofi de Rasca (brand european, inregistrat ca atare) a fost anul acesta de doar 0,5%.

În zona de munte, daca s-ar fi dat scutiri de impozite si taxe, poate s-ar fi creat mici fabricute de conserve, de chips-uri, de lactate. Aceasta insemna plusvaloare, nu sa vinzi materia prima pe nimic.

La fel vindem lemnul din paduri, cu vagoanele se duc bustenii din Muntii Apuseni spre Austria, de ani de zile. Nu noi ii facem mobila, ii fac austriecii. La fel si industria sticlei, a marmurei, a lanii sau a carnii.

Suntem fie roboti cu doar doua miini si doua picioare pentru multinationale, fie cai de povara pentru productia bruta, scoasa cu sudoare din pamant si vanduta pe mai nimic.

La mijloc, e golul pe care ar fi trebuit sa-l umple o buna gandire economica devotata tarii si viitorului ei. Acesta ar fi fost aurul nostru, acoperirea noastra pe timp de criza. Guvernul insa, prin dezvoltare durabila a inteles doar drumuri si sali de sport. Drumurile sunt necesare, dar nu suficiente. Ele sunt mijloace, nu obiective. Daca nu gasim programe pentru sustinerea si incurajarea producatorului autohton, vom face in continuare autostopul pe autostrada multinationalelor, fara sa stim unde vom fi maine. De fapt, asa se defineste o tara de mana a treia.