Singuratatea unei generatii. Pentru toti cei care nu au somn

Va mai amintiti de ei? Au fost cei mai multi, au fost cei mai multi si mai nedoriti copii ai Romaniei. Desi nu toti s-au nascut prin decret, sute de mii de familii, la sfarsitul anilor 60 au strans din dinti si au mai primit un copil nedorit in viata lor. Este cruda realitate despre care nici noi, nici voi nu vrem sa vorbim. Pentru ca nici parintii, nici copiii nu se fac vinovati de aberatia totalitarismului.

Asa ca viata a mers mai departe si astazi, ne spun sociologii, generatia decreteilor, cea mai responsabilizata generatie de dupa revolutie, simte acelasi lucru: se simte neinteleasa, se simte singura, fara auditoriu nici in fata, catre copii, nici in spate, catre parinti.

La un moment dat am vazut pe viu, intr-o adunare publica, demonstratia clara a acestei realitati. Un barbat de 45 de ani a luat cuvantul, spunea lucruri interesante, dar dure. Rand pe rand au parasit sala oamenii mai in varsta, dar si pustii care tocmai terminasera de numarat diplomele. De ce, m-am intrebat? Pentru ca discursul realist, responsabil si dur nu este nici pe gustul tinerilor care au viata in fata si un rasfat de inteles, nici pe gustul batranilor care nu mai vor sa auda ce ar trebui facut. Nu mai au chef de facut nimic!

Aceasta generatie de care va amintiti a trait o jumatate de viata in comunism si cealalta jumatate in capitalism. Ea singura, marcata de intelegerea esecului unei epoci si de intelegerea riscurilor altei epoci, se vede astazi coplesita de viata.

Revolutia i-a prins cand aveau puterea de a discerne, acumulasera destul in ultimii ani ai comunismului, in faza lui de metastaza, dar aveau sa ia in piept construirea unei lumi noi, cu alte reguli si alte cerinte. Au invatat sa inteleaga, s-au maturizat rapid pe strazile revolutiei, au inteles sa spere, sa ia decizii, sa se zbata. Au trebuit sa construiasca atunci cand politica demola, au trebuit sa invete, atunci cand nu aveau de la cine invata. Au experimentat pe propria piele.

Tristetea acestei generatii vine din singuratatea ei. Cei mai tineri nu au trait experienta comunista, nu au trait foametea anilor 80, nu au valorile si experientele ei. Nu sunt dispusi sa asculte. In graba, vor sa arda etape, nu sa puna umarul. Generatia parintilor are alte motive sa nu se uite in urma. Suparati pe viata, pe societatea care i-a marginalizat, nu mai au rabdare pentru problemele copiilor lor. Le e greu sa le asculte, le e greu sa le inteleaga. Nu le mai aud. Si nu-i pot ajuta cu nimic.

Ramane ca aceeasi generatie dintre generatii sa-si faca drum spre a treia etapa in care si lumea noastra sa se aseze corect si matur pe un alt drum. Il vor gasi? Daca va fi cineva in stare sa faca reforma in Romania, atunci aceasta generatie este chemata sa o faca.

Asa au ajuns copiii nedoriti ai Romaniei sa simta ca nu au nici acum colegi de drum, ca vorbesc singuri, pierduti in golul dintre doua generatii. Ca infrunta si azi singuratatea unei generatii nedorite.